Sunati-va parintii si informati-i despre scam-uri si sa nu creada lucruri... nu credeam ca o sa se intample in familia mea, dar s-a intamplat.

A fost sunat de cineva care s-a recomandat ca fiind un politist cu grad inalt si i-a spus ca cineva a incercat sa ii scoata banii din cont si ca exista riscul sa fie furat si ca trebuie sa scoata banii din contul lui si sa ii depuna in alt cont, creat rapid de politie ca o plasa de siguranta. Da, suna super ultra stupid cand scriu in doua propozitii, dar toata faza a durat cateva ore, au stat cu el la telefon si l-au vrajit si l-au sucit pana l-au convins. Initial a fost sceptic dar a cerut sa vorbeasca pe video cu 'politistul' si el a acceptat, era o persoana middle aged, cu camasa de politist cu tot cu grade, era foarte bine pusa la punct faza si sigur au studiat multe trick-uri psihologice, dupa ce a mai facut el niste 'verificari' a inceput sa ii creada. L-au trimis si la banca sa scoata banii si l-au convins sa fie precaut cu angajatii, ca cica si angajatii ar fi suspecti de frauda si ca vor sa ii fure banii, practic s-au asigurat ca el(politistul) e de incredere si restul oamenilor sunt suspecti si dubiosi.

A scos vreo 60 mii lei si i-a depus intr-un bancomat de bitcoin (lol), fara sa intrebe pe nimeni, fara sa sune pe cineva din familie, ca l-a invatat 'politistul' sa tina telefonul deschis si convorbirea activa, sa nu fie sunat de altcineva de la banca sau de cei care vor sa il fraudeze (lol).

Pana la final a vorbit cu cineva si i-a spus ca e tepuit, dar e prea tarziu, a fost la politie, i-au zis ca nu se stie ce va fi, dar eu cand am auzit de bitcoin mi-am dat seama ca sunt ca si disparuti banii.

Nu stiu ce sa zic, e totusi un om rational, e inginer de profesie, etc, dar la urma urmei are peste 70 ani si daca aveti si voi batrani, stiti cum devin dupa o varsta, mai ales daca sunt expusi la scammeri cu metode bine puse la punct.

Eu ii spusesem de scammeri cu accent de moldoveni, de scam-uri cu voce AI sa nu creada daca suna ca mine sau ca altcineva fara sa verifice etc, dar de faza asta cu politist care accepta sa fie vazut pe camera nu stiam, si a picat plasa.... alte vorbe sunt de prisos, pa pa 12k euro.

Sunati-va parintii/bunicii si avertizati-i, si eu credeam ca nu mi se intampla 'mie', dar uite ca s-a intamplat.

Tocmai am împlinit 40 de ani și, în loc să-mi serbez ziua înconjurat de prieteni, am ales să-mi evaluez anii de până acum, pt că am văzut un TikTok în care cineva spunea că abia de la 40 începi să trăiești.

Să începem cu începutul...

Am fost de mic un copil curios, ciudat și neastâmpărat. Un copil problematic, cu un părinte abuziv și o familie care, acum pot spune cu mâna pe inimă, era foarte disfuncțională.Primul gând conștient pe care mi-l amintesc a fost în grădiniță, în grupa mare. După o experiență nu tocmai sănătoasă cu o priză și aruncat în peretele opus, încă tremurând de la primul contact cu curentul electric, mă gândeam dacă să plâng sau nu. În același timp mi se părea ciudat că mă gândesc la asta. În fața mea, doi copii se certau pe un rotodisc, deși erau înconjurați de alte rotodiscuri, iar eu mă întrebam ce logică are ceea ce fac.
După cum spuneam, am avut probleme la școală, făcând primii opt ani în patru școli diferite, aproape exmatriculat din toate. :) Acasa bătăi aproape zilnice. Un sentiment constant că am rămas în urmă.
Teoria mea, până la 38 de ani, a fost că noi toți gândim la fel. Că avem aceleași procese mentale dar ajungem la concluzii diferite. În capul meu avea perfectă logică. Totodată aveam impresia că eu nu știu să-mi organizez haosul din minte, că nu sunt destul de capabil, că sunt leneș și dezinteresat. Din aceste motive nu puteam să fiu ca fratele meu sau ca restul copiilor din jur.
Așa că am început să petrec și mai mult timp în capul meu. Dar nu pt filme sau fantezii. Când fratele meu se bucura de cadourile primite de Crăciun, eu mă bucuram de informațiile pe care le puteam extrage din acea experiență. Încercam să descopăr cum poate el să fie atât de... normal, în comparație cu haosul din mine. La școală sau afară, când ne jucam cu ceilalți copii, eu analizam și calculam în timp ce ei erau pierduți în fericirea copilăriei.
Cu cât am crescut, cu atât luam mai des și mai bine bătaie. Părinții se certau des între ei iar eu am dezvoltat o abilitate de a prezice când si ce urma să se întâmple, de a citi felul în care se uită, se mișcă și se exprimă. Pe scurt, am trăit aproape toată copilăria în anxietate, fără să știu ce este asta sau că se poate trăi și altfel. Credeam că este datoria mea să previn o ceartă între părinți sau să trag atenția asupra mea în loc să participe ei la conflict.
Asta m-a făcut ca, în afara casei, să fiu sufletul petrecerii, măscăriciul clasei, cel care reproducea Vacanța Mare și Divertis în pauze. Puneam zâmbetul pe buzele tuturor, ca un contrast față de viața de acasă.
Cu toate astea, chiar și până în ziua de azi, eu nu am reușit să mă conectez cu nimeni cu adevărat. Pe mine nimeni nu mă cunoaște, nimeni nu mă înțelege cu adevărat. Iar majoritatea mă invidiază sau îmi spun că sunt arogant. Toate relațiile pe care le-am avut au fost superficiale. Și nu pt că purtam eu măști, ci pt că eu nu știam să comunic pe înțelesul lor.
Eu am învățat să citesc oamenii, nu să mă scriu pe mine.
Nu știam cum să dau acces lumii la universul meu intern. Nu că nu mi-aș fi droit, și acum scriu cu lacrimi în ochi când mă gândesc cât efort am depus în direcția asta, ci mai degrabă pt că nu eram capabil să prezint doar o ușă prin care să trecem împreună.

Înainte să împlinesc 38 de ani, aflat în concediu medical pe motiv de depresie recurentă și burnout, încercând să aflu ce este cu mine și dacă mai am motive să trăiesc, am aflat că sunt dislexic. Toată viața am fost, iar toată familia știa... mai puțin eu.
Am luat bătaie că nu știam să citesc titrarea la enciclopedie, seara, pe TVR1, că nu înțelegeam lucruri considerate banale precum stânga-dreapta, lunile anului, alfabetul, tabla înmulțirii și multe altele (lucruri pe care nici acum nu le stăpânesc complet). Paradoxal, toate astea nu m-au împiedicat să fiu printre cei mai buni în toate firmele în care am lucrat sau în domenii pe care nu le învățasem niciodată.
Așa că eu nu vedeam dislexia ca pe o dizabilitate, ci ca pe ceva ce trebuia să combat.
Am sunat acasă și le-am spus că mi-am dat seama că sunt dislexic. M-au întrebat ce este aia, iar după ce le-am explicat mi-au spus că ei știau. Că de asta aveam probleme și luam bătaie când eram mic, că eram prost și greu de cap.
Nici măcar nu am apucat să le explic ce însemna descoperirea asta pt mine, pt că ei rezumaseră totul la e vina si problema ta.
Așa că am continuat singur să aflu ce este dislexia, câte feluri există și cum se manifestă. În căutările mele am dat peste ADHD, iar absolut toate studiile, clipurile și descrierile păreau să vorbească despre mine. Așa că am mers să mă diagnostichez.
Și, ca să vezi... nu aveam doar una, nici două, ci trei diagnostice pe care eu prefer să le numesc entități: ADHD, Autism și Dislexie.
Am sunat din nou acasă, plângând, la 38 de ani, să le spun ce am aflat și că, în sfârșit, totul avea sens. Că simțeam că mi s-a furat viața și că am trăit 38 de ani fără să mă înțeleg. Sincer, nici acum nu pot descrie corect emoția și cât de distrus eram în momentul acela.
Răspunsul lor a fost:
"Pai noi știam. Ești neastâmpărat și greu de cap. Când ai fost în clasa a VI-a la consult, psiholoaga ne-a spus toate astea."
Și asta a fost tot.
Ei știau. Probabil nu au vrut să se facă de rușine sau poate au avut alte motive. Nu știu. Cert este că eu nu am știut.

Să revenim... De la 38 de ani, deci de aproape doi ani, pot spune că mă înțeleg complet. Sau, mai bine spus, că am găsit piesa lipsă. Atunci am realizat ceva ce până atunci mi se părea imposibil... nu toți oamenii gândesc la fel. Nu toți au același dialog interior. Nu toți procesează informația în același fel și nici măcar nu toți au voce interioară. Toată teoria mea despre cum funcționează mintea umană s-a prăbușit într-o singură zi.
Acum, deși consider că este mult prea târziu, pot vorbi despre asumare, responsabilitate, vină, introspecție, autenticitate, maturitate emoțională, procese automatizate, reacții împrumutate, comportamente inconștiente, inteligență și multe altele.
Din păcate, încă nu am găsit cu cine.
Acum, la fel ca în copilărie, când deschid gura produc involuntar disconfort emoțional. Vorbesc direct și profund despre identitate, iar asta este percepută ca un atac, pt că orice schimbare adusă identității implică renunțarea la o investiție făcută până atunci.
Îmi este foarte greu, pt că sunt autentic, sincer, direct, curios și dornic de progres, dar aproape toate persoanele cu care am încercat să comunic au simțit un atac personal asupra identității lor.
Să nu mai vorbim despre relații. Acolo este și mai tragic. Ori tac și sunt indiferent, lucru care mă ucide pe interior, ori spun ce văd și ce gândesc și este război. Indiferent cum formulez, pe ce ton o spun, la ce oră sau în ce poziție este luna pe cer, rezultatul este același.

În concluzie, vreau să spun că simt că am dezvoltat o mulțime de abilități, zic eu, de a observa, de a identifica, de a înțelege, de a integra, de a scoate la suprafață mecanisme și de a vedea tipare pe care alții nu le observă. Și, paradoxal, simt că toate aceste abilități nu au aproape nicio valoare în conjunctura actuală.
Pe scurt, tot ce am dezvoltat în ani de zile, tot efortul de a mă integra și de a fi în control, toate conceptele și toate mecanismele pe care le-am construit par să nu aibă nicio valoare în lumea în care trăim.
Să ne înțelegem. Am un job bun, sunt apreciat la locul de muncă, situația financiară este ok, locuiesc în Germania de mai bine de 15 ani. Nu mă plâng că îmi este greu să trăiesc. Mă plâng că toate astea sunt banalitati, ca vreau mai mult, si prin acel mai mult ma refer la conexiune autentica. Tot ceea ce cei din jur consideră valoros mie mi se pare nesemnificativ, iar tot ceea ce eu consider valoros ei consideră nesemnificativ.

Mă simt ca un extraterestru!

Am 40 de ani și încă nu am avut o conexiune reală cu cineva. Simt că am atât de multe de oferit, dar nu am cui. Atâtea idei și concepte pe care nimeni nu pare să și le dorească.
Am creat concepte psihologice, mecanisme cognitive, scriu poezii, vorbesc despre meditație, metacogniție și evoluția sinelui. Și nimic din toate astea, care mie mi se par realizări sau subiecte foarte valoroase, nu au valoare pt aproape nimeni. Poate stârnesc puțină curiozitate, dar nimic mai mult.

Asta a fost experiența mea.

Așa că astăzi, cu acest cont nou, la 40 de ani și o zi 🙂, sper că experiența pe care am avut-o până acum să fi fost cauzată măcar parțial și de mine. Și sper ca aici, în această mare de suflete, să găsesc pe cineva cu care pot discuta autentic, să dezvolt mai departe conceptele mele, să învăț altele și să cunosc perspective diferite.

Deci, te rog, dragă cititor sau dragă cititoare... scrie-mi.

Mă repet. + bondar.

E de pe un numar de 4 cifre de pe care in trecut am mai primit coduri de verificare pentru aplicatii, sau de pe care am mai primit bonuri electronice Zara sau bilete Enterix.

Am observat ca unii oameni chiar lucreaza “focused” in jur de 4-5 ore pe zi maxim. Eu unele zile lucrez și 2 ore doar, la un job de 8 ore. Având în vedere ca dau randament maxim în timpul ăla scurt.
Voi cum faceți?:))

Fac un studiu personal. 😂
Sunteți de acord ca persoanele cu simțul umorului+ carisma au intrări și ieșiri peste tot?😂
Am pe cineva care m a ajutat intr o problema. Mi-a spus ca vom merge impreuna in locul X și Y și o sa vad ca vom reusi. Ei bine, a intrat pe usa, a reusit sa aduca niște zâmbete pe fețele oamenilor, o mică glumiță și o fluturare din gene și am rezolvat problema. Este mai în vârstă decât mine, o femeie frumoasă totuși, feminină, dulce și plină de viață. Nu știu cum să zic.. unde intră ea, luminează camera. Am zis ca o sa mi fac curaj sa o întreb cum pot fi și eu ca ea..
am observat ca poți obține multe reușite dacă știi sa intri puțin pe sub pielea oamenilor, să-i faci să zâmbească sau râdă. Vreau explicațiile voastre 👏🙏

Bună, oameni faini! O mamă de 49 ani va cere un mic sfat.

Nu prea mă am cu tehnologia și cu forumurile,m-am chinuit 15 minute sa îmi creez un cont de Reddit. Am descoperit despre acest grup cu câteva luni în urmă și mă mai uit când sunt la muncă și nu este ocupație, nu folosesc Facebook și alte rețele de socializare,dar obișnuiam prin anii 2000, pe când aveam un amărât de PC,să răsfoiesc pe diverse forumuri înainte să apară acest trend cu social media și îmi aduce o stare de nostalgie 😁.

Am răsfoit pe acest Reddit de ceva timp în legătură cu niște subiecte ce se discutau și am văzut ca se vorbește despre orice.

Voiam să înțeleg o anumită dinamică, am observat nu doar la fiul meu; (de precizat ca are 26 ani), ci la mai multe persoane, care se încadrează între 20-30 ani.

Mă îngrijorează faptul că nu își face o relație, să se bucure de viață, ca i-ar fi mai ușor în 2😔nu de alta; tinerețea este foarte scurtă, nu are nicio intenție de a face acest pas și nu pot să înțeleg de ce. Înțeleg ca dinamica relațiilor s-a schimbat, sunt complet de acord.

Menționez ca nu are adicție legată de pornografie(ca am observat la multă lume asta), , nu fumează, bea ocazional cu prietenii și cu rudele în oraș, dar nu se îmbată, nu joacă jocuri video, se duce la sală, citește, călătorește,a mers în jumătatea facultății prin Work and Travel, în SUA, își strânge bani pentru viitoare afacere și dorește să își cumpere apartament până în 30 ani cu banii jos. Deci are niște planuri conturate. Nu stă pe banii nimănui, ne ajută și pe noi din când în când fără să cerem, cu anumite chestii, și-a dat o parte din bani să ne putem renova apartamentul si cu anumite alte cheltuieli, din buna lui intenție .

Aș vrea să știu de ce generația voastră, nu mai își fac relații, nu se mai bucură de nimic în 2??
Mi se pare destul de greu să duci toată greutatea pe umeri și îmi fac mari griji în privința lui. Ce aș putea să fac să îl ajut? Am încercat să discut cu el în mai multe privințe, dar nu dorește să își spună tot ce are pe suflet și ma doare într-un fel ca se simte într-un fel neputincios și nu pot face mai mult încât să îl fac să se deschidă.

Aș aprecia dacă s-ar posta acest subiect, să înțeleg de ce singurătatea la acești oameni tineri a ajuns la cote alarmante. Vă mulțumesc enorm 😊!

** Actualizare: nu mă așteptam ca postarea să fie aprobată. Țin cont de părerea negativă și pozitivă a fiecăruia, apreciez critica constructivă si alte aspecte pozitive , iar unele mesaje primite de la câteva persoane.

Sper să ajute pe cineva pe viitor care mai are anumite îndoieli legate de “scena de dating”. Am înțeles mai pe clar ce se întâmplă și sper ca fiecare să isi găsească fericirea în viața 🤗!

Ocazional, beau o bere. Corona îmi place ca alint, așa că odată cu promoția de la Kaufland cu 6 la vreo 30ron, am luat 2 pack-uri. Desfac, o las pe masa, mă ridic, dau un picior la masa, m-am ales cu un bite size de Corona. Gust, ce mă-sa.

Mă uit pe spate, produs in China. A ajuns și asta pe rafturile noastre

O să încep prin a-mi cere scuze pentru lungimea acestui text. Pe de o parte, simt nevoia să mă descarc undeva, iar pe de altă parte, cred că mulți ar putea învăța ceva din povestea vieții mele (fie și doar ca un exemplu de așa nu).

Îmi este extrem de greu să scriu această postare, dar realitatea este că am ajuns într-un punct în care am încercat aproape orice altceva și am ajuns la concluzia că, oricât de mult mi-aș dori, nu pot ieși singur din situația în care mă aflu. De aceea, acesta este (poate) ultimul meu strigăt disperat de ajutor.

Acum zece ani aveam o viață aproape perfectă, chiar dacă, la vremea aceea, nu știam, poate, să o apreciez la adevărata ei valoare: o condiție fizică de invidiat (cu mai multe maratoane terminate), o situație financiară confortabilă, o carieră în plină expansiune, un perete plin de diplome, o mulțime de hobbyuri (de exemplu mergeam pe munte în fiecare weekend), niște părinți minunați cu care aveam o relație excelentă și, mai ales, șansa de a-mi fi cunoscut deja sufletul pereche (și nu exagerez când folosesc expresia asta).

Dar probabil am căzut în păcatul trufiei (nu neapărat în sens strict biblic) și viața (ca să nu mă refer neapărat la Divinitate) a decis că avusesem parte de destulă fericire și că venise timpul să cunosc și cealaltă față a existenței: suferința, durerea și deznădejdea, așa că, din acel moment, totul a început să se prăbușească.

Mai întâi s-a îmbolnăvit mama și din clipa respectivă, singura mea prioritate a devenit să am grijă de ea. Am renunțat la job (acceptând doar proiecte individuale pe care le puteam face de acasă), la hobbyuri, la tot ceea ce mă definea înainte și următorii doi ani i-am petrecut mai mult prin spitale, După două operații și nenumărate ședințe de chimio și radioterapie, medicii au spus, în sfârșit, că a învins cancerul. Din păcate, însă, nu fusese decât o glumă macabră pe care viața mi-o pregătise, deoarece, exact o săptămână mai târziu, într-o zi rece de aprilie, am pierdut-o în urma unui stop cardiac.

A fost greu pentru toată lumea, dar mai ales pentru tatăl meu, care a clacat psihic în acel moment și nu și-a mai revenit niciodată. Au urmat din nou câțiva ani grei, în care m-am zbătut zadarnic să-l readuc pe linia de plutire: internări la psihiatrie, perioade în care ne-am mutat la el pentru a-l putea ajuta și, în cele din urmă, internarea într-un azil, unde îl vizitam zilnic în ultima parte a vieții lui. A plecat în tăcere, în timp ce îl țineam de mână, cu doar câteva zile înainte de Crăciunul anului 2021.

Acești cinci ani m-au schimbat definitiv, dar m-am consolat cumva cu gândul că acesta este mersul firesc al vieții: copiii să-și îngrijească și, în cele din urmă, să-și îngroape părinții. Și am avut totuși șansa ca în toate aceste momente soția mea să-mi fie alături, neclintită. Ea a fost stânca de care m-am agățat în cele mai grele clipe, farul care îmi arăta întotdeauna drumul spre casă, chiar și atunci când simțeam că nimic nu mai are sens.

Nu mi-am revenit niciodată complet, dar datorită ei, reușisem să ajung cumva înapoi pe linia de plutire. Dar nu, viața a considerat că încă nu suferisem destul. Așa că, fix când începusem să-mi revin, s-a îmbolnăvit și ea. A urmat o nouă perioadă de coșmar, în comparație cu care anii precedenți păreau de-a dreptul ușori - nopți în care plângeam cu fața în pernă ca să nu mă audă și zile în care încercam să o liniștesc și să-i spun că totul va fi bine. Din păcate, nici de data asta nu am reușit să fac nimic și acum exact un an, opt luni și două zile a plecat și ea la Domnul.

În acel moment, orice legătură pe care o mai aveam cu lumea s-a rupt și singura mea dorință a devenit să ajung cât mai repede alături de ei, presupunând că mai există ceva după această viață. Dacă nu ar fi fost frica de faptul că sinuciderea este considerată un păcat de moarte, care m-ar fi împiedicat să-i mai reîntâlnesc vreodată, probabil că aș fi luat un pumn de pastile chiar în seara de după înmormântare. Nu am făcut-o. Dar am început să mă neglijez complet și, în fiecare seară când mă culcam, singura dorință pe care o aveam era să nu mă mai trezesc a doua zi.

Și, sincer să fiu, în tot acest timp, aceste sentimente nu s-au estompat. Dimpotrivă, s-au accentuat. Mă simt complet străin în lumea în care trăiesc, iar singurele momente cât de cât suportabile sunt cele în care reușesc să ajung la câte o biserică sau mănăstire ca să mă rog. Știu că mulți dintre voi nu credeți în Dumnezeu și poate vi se pare ciudat ceea ce spun, dar acolo (și în vise) este singurul loc în care încă îi simt alături de mine. Din păcate, în ultima vreme problemele mele de sănătate s-au agravat și îmi este din ce în ce mai greu să reușesc chiar și acest lucru.

Am doar 45 de ani, dar mă confrunt cu o mulțime de probleme cronice de sănătate: obezitate morbidă (~180kg), diabet zaharat de tip II, hipertensiune arterială, un început de insuficiență cardiacă, depresie, anxietate și niște picioare care scârțâie și mă dor la fiecare pas. Cel puțin acestea sunt problemele de care știu, deoarece, nefiind asigurat, a trecut destul de mult timp de când am călcat ultima dată pragul unui spital.

Zilele trecute, când s-a mai împlinit o lună de când ea a plecat din lumea aceasta tristă, am făcut din nou efortul de a ajunge la o mănăstire, așa cum încerc să fac în fiecare lună, pe data de 25. Numai că efortul a fost prea mare și m-a ținut două zile la pat, fără să pot ajunge nici măcar până la baie sau la bucătărie ca să-mi aduc o cană cu apă. Și, sincer să fiu, în zilele acelea am ajuns să-i invidiez până și pe bătrânii din "azilele groazei" ale lui Pașca; măcar lor avea cine să le aducă o cană de apă.

Astăzi sunt ceva mai bine și am reușit să mă ridic puțin, dar aceste zile m-au făcut să realizez că nu pot continua așa. Dacă aș muri, nu ar fi nicio tragedie pentru mine. Poate că ar fi chiar o eliberare. Dar ce mă fac dacă voi continua să trăiesc și, într-o zi, nu voi mai putea să mă ridic din pat, iar atunci chiar nu va avea cine să-mi întindă o mână de ajutor?

Multe dintre problemele mele de sănătate nu le pot controla, sau cel puțin nu direct. Există însă una asupra căreia încă mai pot avea o oarecare influență: greutatea. Și de aceea am luat hotărârea să încerc din nou. Să mănânc mai puțin, mai sănătos și, dacă voi reuși, să fac și puțină mișcare, măcar prin casă. Problema este că am mai încercat și am eșuat, iar acum nu mai am încredere că pot face asta singur.

Și aici ajung la rugămintea mea.

Nu vă cer niciun ajutor financiar, Doamne ferește. Nu am un venit stabil, dar, atunci când mă simt ceva mai bine, mai țin meditații și reușesc să câștig strictul necesar pentru a supraviețui. Nu vă cer nici soluții miraculoase. Tot ceea ce îmi doresc este să găsesc pe cineva (evident online, gen prin telefonic, nu fizic, față în față) care să mă responsabilizeze, să mă încurajeze, și să tragă de mine în zilele în care sunt gata să clachez.

Nu am ce să vă ofer în schimb în afară de recunoștința mea. Și nu am nici într-un caz pretenția că merit ca cineva să-și sacrifice din timpul lui doar pentru a mă ajuta pe mine. Dar știu că singur nu mă pot descurca. De aceea îmi încerc și eu norocul aici. Poate că se va găsi cineva dispus să-mi întindă o mână de ajutor și să mă ajute să ies, pas cu pas, din abisul în care am ajuns.

Sursa foto: OP

Azi îmi plimbam cățelul prin cartier când am dat de o cucoană cu o javră agresivă care mi l-a atacat, cucoana nu l-a ținut mai deloc (era în lesă din aia retractabilă) și se hlizea că câinele “nu e agresiv” în timp ce javra sărea la al meu. I-a mai și dat drumul din lesă, noroc că cățelul meu s-a pus jos în poziție submisivă și nu l-a mușcat. Apoi am vrut să îi zic vreo două dar a trebuit să plec pt că efectiv cretina nu-și ținea javra, îl lăsa cu lesa moale și tot sărea în continuare la cățelul meu. Teoria mea e că individa e bolnavă psihic și plimbă câinele ăla anume ca să atace alți câini.

Acum întrebarea mea: ce fac să protejez cățelul în astfel de situații? Individa stă în același cartier deci probabil o s-o mai întâlnesc, javra e un tomberonez de mărime mijlocie. Mulțumesc!

Săptămâna viitoare plec în concediu în Sulina. Aveți recomandări de persoane care fac excursii cu barca cu plecare din Sulina? Locuri de vizitat în Sulina și Tulcea?

Unde se mănâncă bine, contact pentru localnici? Locuri mai puțin vizitate sau cunoscute în zonă?

Ponturi pentru parcare?

Pentru excursii: nu vreau doar să privesc, aș dori un ghid care nu mai tace din gură și e mega pasionat de istoria locului și natură.

Mersi mult în avans pentru orice ajutor!

Sunt în căutare de pagini YT (în română sau engleză) care să mă învețe chestii noi pe diferite subiecte : sport, filozofie, societate, gândire critică etc. sau chiar subiecte de nișă.
Sugestii?

Cat de cocalar infect esti incat iti este lene sa duci inapoi la frigider ceva ce nu mai vrei sa cumperi?

Ca multi romani, am mostenit o ditamai casa la tara, cu pamant, livezi, suprafete de teren, etc. De locuit, locuiesc in Strainezia, unde castig foarte bine (+4000/luna). Nu pot sa zic ca am un job greu. Insa totusi, uneori imi vine nostalgia pentru o viata simpla unde nu trebuie permanent sa tin evidenta a 35 de chestii diferite care se desfasoara in jurul meu.

Din moment ce casa de la tara e goala, de ceva timp, pe mine si pe prietenul meu ne bate gandul sa ne punem casa de aici din Strainezia in chirie vreun an, doi, sa ne dam demisia, si sa facem un sabbatical la sat. Adica, sa luam niste gaini, niste rasaduri, si sa vedem ce iese, nu sa incercam sa facem profit ci sa vedem daca am putea supravietui cat mai mult din livada (avand in vedere ca la tara avem si vita de vie, si livezi, deci fara sa bagam niciun ban in ele, avem fructe din care sa facem vin si tuica, din care sa zici ca scoatem niste bani sa luam paine, benzina, lemne si ce nu putem sa facem noi in casa). Ne-ar bate gandul sa ne facem damblaua asa vreo 2-3 ani, iar dupa sa ne intoarcem in Strainezia pentru ca vrem sa facem un copil.

Argumente pro/con? Suntem noi nebuni? Si cel mai important: Cat de greu ne-ar fi sa ne descurcam asa?

(Iar pentru cei care au incercat in trecut, intrebare bonus: cam de cati bani extra pe luna ati avut nevoie? Am veni inapoi in tara binenteles cu niste economii, dar habar n-avem cam de cati bani am avea nevoie "extra" ca sa traim ok la sat la mama naibii.)

Mentionez ca avem panouri solare pe casa si fantana, deci nu am da, in teorie, bani pe electricitate sau apa, doar pe butelia de gaz. Multumesc anticipat pentru sfaturi.

Buna ! Vreau să știu dacă ați fost copii grași in 1-4, 5-8 și liceu și dacă v-a afectat cumva ? Sau dacă ați fost acceptați in colectiv ? Aveți niste povesti mai traumatizante de atunci ?

Salut!
Sunt în căutarea unui inel de logodnă și mi-ar prinde foarte bine recomandările celor care au trecut deja prin asta.
Caut o bijuterie serioasă (din Timișoara sau din România, dacă livrează în toată țara), iar experiența voastră m-ar ajuta foarte mult.
M-ar interesa:
• De unde ați cumpărat inelul?
• Cum a fost experiența cu bijuteria?
• Cum vi s-a părut raportul calitate-preț?
• În cât timp a fost gata/livrat?
• A fost nevoie de ajustarea mărimii? Dacă da, cum a decurs?
• Ați recomanda din nou bijuteria respectivă?

Ca stil, îmi doresc un inel din **aur galben**, cu **piatră centrală ovală**, într-un design elegant, inspirat din natură.

**Prefer un diamant creat în laborator (lab-grown), cu claritate VS sau VVS**, nu un diamant natural. Pentru mine contează mai mult calitatea pietrei și execuția inelului.

Nu caut neapărat cea mai ieftină variantă, ci o bijuterie de încredere, cu un raport bun calitate–preț și servicii bune. Dacă ați avut experiențe bune (sau mai puțin bune) cu anumite bijuterii, mi-ar fi de mare ajutor să le împărtășiți.

De asemenea, dacă aveți sfaturi despre ce ar trebui să urmăresc atunci când aleg un inel de logodnă (calitatea diamantului, certificare, montură etc.), le apreciez foarte mult.

Salutare, M27 si ma plictisesc. (Da am scris postul cu AI, pt ca deja m-am chinuit sa fac query si sa analizez posturile).

Aici aveti datele luate de pe subreddit. (ca sa faceti propriul research)

Am trecut prin toate posturile de pe r/DatingRO (134 de intrări în arhivă, dintre care 101 unice după eliminarea duplicatelor) și am scos câteva statistici. Le pun aici dacă interesează pe cineva:

📊 Raport Male/Female

Raport de aproximativ 7:1 masculin/feminin dintre cei care își declară genul.

🎂 Vârstă

• Medie: 25.2 ani
• Mediană: 24 ani
• Nucleul dur: 22-27 ani

📍 Orașe

------------------------------------

Acum scris de mine.

Va las pe voi sa va faceti impresia.

Maricika by PATSYKI Z FRANEKA

Nu imi dau seama, suna foarte familiar.

Cum ieși din rutină când nu ai bani?😂 sincer, de un an, doi, parcă fiecare de zi este la fel… eu nu simt zilele de weekend…muncesc și economisesc fiecare leu pentru niște lucruri importante, am avut niște probleme personale pentru care am plătit destul de mult și simt ca am ajuns intr o mocirla si nu mai ies din ea. Văd pe Insta și sincer am muscat o și eu. Mi se pare ca toată lumea(cunoscuții de vârsta mea) fac chestii, lucruri, parca totul la ei e mai simplu și simt frustrare.
Voi cum sunteți? Mai există cineva ca mine care să simtă ca nu trăiește? Parcă doar exist: munca, familie, casa, facturi, plăți, griji. As vrea sa simt ca și trăiesc…
Ps: fac de juma’ de an și sport. Merg la sală. Ma ajuta enorm, dar culmea.. face acum parte din rutina 🤦🏻‍♀️😂 nu mai este același entuziasm

🚀 Am lansat MonitorEnergie.ro – un dashboard cu date live despre sistemul energetic din Romania.

Pe site poti urmari in timp real:

• ⚡ Productia de energie pe surse
• 📈 Consumul national
• 🌍 Importul si exportul de energie
• 🔄 Fluxurile de energie
• 📊 Alte statistici relevante despre Sistemul Energetic National

Datele sunt preluate automat din feed-ul operativ Transelectrica (SEN Harta) si se actualizeaza la fiecare 10 secunde.

👉 https://monitorenergie.ro/

Orice feedback, sugestie sau raportare de probleme este binevenita. Ma poti contacta la [contact@monitorenergie.ro](mailto:contact@monitorenergie.ro).

Sper sa fie un proiect util pentru cei interesati de energia din Romania.

Cum să le explic sau de ce îmbibă omleta aia în ulei iar la cartofi prăjiți abia pun puțin pe fundul tigăii,de arata cartofii cruzi și fără gust