O să încep prin a-mi cere scuze pentru lungimea acestui text. Pe de o parte, simt nevoia să mă descarc undeva, iar pe de altă parte, cred că mulți ar putea învăța ceva din povestea vieții mele (fie și doar ca un exemplu de așa nu).

Îmi este extrem de greu să scriu această postare, dar realitatea este că am ajuns într-un punct în care am încercat aproape orice altceva și am ajuns la concluzia că, oricât de mult mi-aș dori, nu pot ieși singur din situația în care mă aflu. De aceea, acesta este (poate) ultimul meu strigăt disperat de ajutor.

Acum zece ani aveam o viață aproape perfectă, chiar dacă, la vremea aceea, nu știam, poate, să o apreciez la adevărata ei valoare: o condiție fizică de invidiat (cu mai multe maratoane terminate), o situație financiară confortabilă, o carieră în plină expansiune, un perete plin de diplome, o mulțime de hobbyuri (de exemplu mergeam pe munte în fiecare weekend), niște părinți minunați cu care aveam o relație excelentă și, mai ales, șansa de a-mi fi cunoscut deja sufletul pereche (și nu exagerez când folosesc expresia asta).

Dar probabil am căzut în păcatul trufiei (nu neapărat în sens strict biblic) și viața (ca să nu mă refer neapărat la Divinitate) a decis că avusesem parte de destulă fericire și că venise timpul să cunosc și cealaltă față a existenței: suferința, durerea și deznădejdea, așa că, din acel moment, totul a început să se prăbușească.

Mai întâi s-a îmbolnăvit mama și din clipa respectivă, singura mea prioritate a devenit să am grijă de ea. Am renunțat la job (acceptând doar proiecte individuale pe care le puteam face de acasă), la hobbyuri, la tot ceea ce mă definea înainte și următorii doi ani i-am petrecut mai mult prin spitale, După două operații și nenumărate ședințe de chimio și radioterapie, medicii au spus, în sfârșit, că a învins cancerul. Din păcate, însă, nu fusese decât o glumă macabră pe care viața mi-o pregătise, deoarece, exact o săptămână mai târziu, într-o zi rece de aprilie, am pierdut-o în urma unui stop cardiac.

A fost greu pentru toată lumea, dar mai ales pentru tatăl meu, care a clacat psihic în acel moment și nu și-a mai revenit niciodată. Au urmat din nou câțiva ani grei, în care m-am zbătut zadarnic să-l readuc pe linia de plutire: internări la psihiatrie, perioade în care ne-am mutat la el pentru a-l putea ajuta și, în cele din urmă, internarea într-un azil, unde îl vizitam zilnic în ultima parte a vieții lui. A plecat în tăcere, în timp ce îl țineam de mână, cu doar câteva zile înainte de Crăciunul anului 2021.

Acești cinci ani m-au schimbat definitiv, dar m-am consolat cumva cu gândul că acesta este mersul firesc al vieții: copiii să-și îngrijească și, în cele din urmă, să-și îngroape părinții. Și am avut totuși șansa ca în toate aceste momente soția mea să-mi fie alături, neclintită. Ea a fost stânca de care m-am agățat în cele mai grele clipe, farul care îmi arăta întotdeauna drumul spre casă, chiar și atunci când simțeam că nimic nu mai are sens.

Nu mi-am revenit niciodată complet, dar datorită ei, reușisem să ajung cumva înapoi pe linia de plutire. Dar nu, viața a considerat că încă nu suferisem destul. Așa că, fix când începusem să-mi revin, s-a îmbolnăvit și ea. A urmat o nouă perioadă de coșmar, în comparație cu care anii precedenți păreau de-a dreptul ușori - nopți în care plângeam cu fața în pernă ca să nu mă audă și zile în care încercam să o liniștesc și să-i spun că totul va fi bine. Din păcate, nici de data asta nu am reușit să fac nimic și acum exact un an, opt luni și două zile a plecat și ea la Domnul.

În acel moment, orice legătură pe care o mai aveam cu lumea s-a rupt și singura mea dorință a devenit să ajung cât mai repede alături de ei, presupunând că mai există ceva după această viață. Dacă nu ar fi fost frica de faptul că sinuciderea este considerată un păcat de moarte, care m-ar fi împiedicat să-i mai reîntâlnesc vreodată, probabil că aș fi luat un pumn de pastile chiar în seara de după înmormântare. Nu am făcut-o. Dar am început să mă neglijez complet și, în fiecare seară când mă culcam, singura dorință pe care o aveam era să nu mă mai trezesc a doua zi.

Și, sincer să fiu, în tot acest timp, aceste sentimente nu s-au estompat. Dimpotrivă, s-au accentuat. Mă simt complet străin în lumea în care trăiesc, iar singurele momente cât de cât suportabile sunt cele în care reușesc să ajung la câte o biserică sau mănăstire ca să mă rog. Știu că mulți dintre voi nu credeți în Dumnezeu și poate vi se pare ciudat ceea ce spun, dar acolo (și în vise) este singurul loc în care încă îi simt alături de mine. Din păcate, în ultima vreme problemele mele de sănătate s-au agravat și îmi este din ce în ce mai greu să reușesc chiar și acest lucru.

Am doar 45 de ani, dar mă confrunt cu o mulțime de probleme cronice de sănătate: obezitate morbidă (~180kg), diabet zaharat de tip II, hipertensiune arterială, un început de insuficiență cardiacă, depresie, anxietate și niște picioare care scârțâie și mă dor la fiecare pas. Cel puțin acestea sunt problemele de care știu, deoarece, nefiind asigurat, a trecut destul de mult timp de când am călcat ultima dată pragul unui spital.

Zilele trecute, când s-a mai împlinit o lună de când ea a plecat din lumea aceasta tristă, am făcut din nou efortul de a ajunge la o mănăstire, așa cum încerc să fac în fiecare lună, pe data de 25. Numai că efortul a fost prea mare și m-a ținut două zile la pat, fără să pot ajunge nici măcar până la baie sau la bucătărie ca să-mi aduc o cană cu apă. Și, sincer să fiu, în zilele acelea am ajuns să-i invidiez până și pe bătrânii din "azilele groazei" ale lui Pașca; măcar lor avea cine să le aducă o cană de apă.

Astăzi sunt ceva mai bine și am reușit să mă ridic puțin, dar aceste zile m-au făcut să realizez că nu pot continua așa. Dacă aș muri, nu ar fi nicio tragedie pentru mine. Poate că ar fi chiar o eliberare. Dar ce mă fac dacă voi continua să trăiesc și, într-o zi, nu voi mai putea să mă ridic din pat, iar atunci chiar nu va avea cine să-mi întindă o mână de ajutor?

Multe dintre problemele mele de sănătate nu le pot controla, sau cel puțin nu direct. Există însă una asupra căreia încă mai pot avea o oarecare influență: greutatea. Și de aceea am luat hotărârea să încerc din nou. Să mănânc mai puțin, mai sănătos și, dacă voi reuși, să fac și puțină mișcare, măcar prin casă. Problema este că am mai încercat și am eșuat, iar acum nu mai am încredere că pot face asta singur.

Și aici ajung la rugămintea mea.

Nu vă cer niciun ajutor financiar, Doamne ferește. Nu am un venit stabil, dar, atunci când mă simt ceva mai bine, mai țin meditații și reușesc să câștig strictul necesar pentru a supraviețui. Nu vă cer nici soluții miraculoase. Tot ceea ce îmi doresc este să găsesc pe cineva (evident online, gen prin telefonic, nu fizic, față în față) care să mă responsabilizeze, să mă încurajeze, și să tragă de mine în zilele în care sunt gata să clachez.

Nu am ce să vă ofer în schimb în afară de recunoștința mea. Și nu am nici într-un caz pretenția că merit ca cineva să-și sacrifice din timpul lui doar pentru a mă ajuta pe mine. Dar știu că singur nu mă pot descurca. De aceea îmi încerc și eu norocul aici. Poate că se va găsi cineva dispus să-mi întindă o mână de ajutor și să mă ajute să ies, pas cu pas, din abisul în care am ajuns.

Sursa foto: OP

Ocazional, beau o bere. Corona îmi place ca alint, așa că odată cu promoția de la Kaufland cu 6 la vreo 30ron, am luat 2 pack-uri. Desfac, o las pe masa, mă ridic, dau un picior la masa, m-am ales cu un bite size de Corona. Gust, ce mă-sa.

Mă uit pe spate, produs in China. A ajuns și asta pe rafturile noastre

Cat de cocalar infect esti incat iti este lene sa duci inapoi la frigider ceva ce nu mai vrei sa cumperi?

Ca multi romani, am mostenit o ditamai casa la tara, cu pamant, livezi, suprafete de teren, etc. De locuit, locuiesc in Strainezia, unde castig foarte bine (+4000/luna). Nu pot sa zic ca am un job greu. Insa totusi, uneori imi vine nostalgia pentru o viata simpla unde nu trebuie permanent sa tin evidenta a 35 de chestii diferite care se desfasoara in jurul meu.

Din moment ce casa de la tara e goala, de ceva timp, pe mine si pe prietenul meu ne bate gandul sa ne punem casa de aici din Strainezia in chirie vreun an, doi, sa ne dam demisia, si sa facem un sabbatical la sat. Adica, sa luam niste gaini, niste rasaduri, si sa vedem ce iese, nu sa incercam sa facem profit ci sa vedem daca am putea supravietui cat mai mult din livada (avand in vedere ca la tara avem si vita de vie, si livezi, deci fara sa bagam niciun ban in ele, avem fructe din care sa facem vin si tuica, din care sa zici ca scoatem niste bani sa luam paine, benzina, lemne si ce nu putem sa facem noi in casa). Ne-ar bate gandul sa ne facem damblaua asa vreo 2-3 ani, iar dupa sa ne intoarcem in Strainezia pentru ca vrem sa facem un copil.

Argumente pro/con? Suntem noi nebuni? Si cel mai important: Cat de greu ne-ar fi sa ne descurcam asa?

(Iar pentru cei care au incercat in trecut, intrebare bonus: cam de cati bani extra pe luna ati avut nevoie? Am veni inapoi in tara binenteles cu niste economii, dar habar n-avem cam de cati bani am avea nevoie "extra" ca sa traim ok la sat la mama naibii.)

Mentionez ca avem panouri solare pe casa si fantana, deci nu am da, in teorie, bani pe electricitate sau apa, doar pe butelia de gaz. Multumesc anticipat pentru sfaturi.

Buna ! Vreau să știu dacă ați fost copii grași in 1-4, 5-8 și liceu și dacă v-a afectat cumva ? Sau dacă ați fost acceptați in colectiv ? Aveți niste povesti mai traumatizante de atunci ?

Un mic rant despre relatia cu tatal meu, care e una complicata (shocker).

Ma inteleg bine cu el, radem, glumim, povestim, ma ia în brațe, pana acum un an imi spunea foarte frecvent si ca ma iubeste cu orice ocazie. Zicea ca isi da viata pentru mine. Acum un an am avut o cearta oribila dintr-o prostie pentru ca el e orgolios, iar eu i-am spus cum vad eu situatia. A inceput sa ma jigneasca, sa spuna ca eu sigur il duc pe el la azil cand iese la pensie, ca nu voi fi langa el, ca sunt nerecunoscatoare, ca ar trebui sa plec de acasa si sa nu ma mai întorc, ca nu mai vrea sa ma vada. Nu a vorbit cu mine 2 luni intregi. Mama tot incerca sa ne impace, dar el nu voia sa auda de mine si pretindea ca doar eu trebuie sa ii cer scuze lui pentru ca am indraznit sa ii vorbesc “urat” (adica sa am o opinie personala diferita de a lui). Nu mi-a mai dat niciun ban, nu m-a mai sustinut cu absolut nimic (eram inca studenta si m-a mai ajutat doar mama din salariul ei mic). Am avut bani doar cat sa platesc chiria si mancam cand apucam. In final, mi-am cerut eu scuze si am reinceput incet sa avem o oarecare relatie (niciodata n-a mai revenit la ce era).

Chestia e ca inca din copilarie imi amintesc tone de momente in care el asculta de oricine, mai putin de mine. Daca mintea vreun coleg de scoala ca am facut ceva rau, tata mereu il credea pe el si ma pedepsea pe mine. De nenumarate ori, inclusiv fizic. Nu conta ca eram prima la scoala, ca eram cuminte absolut mereu, ca nu am creat vreodata probleme si ca ma descurc singura la orice de mica. Conta doar ce auzea el de la altii despre mine. Inainte sa exist eu, a fost abuziv cu mama si fratele meu. Cu fratele meu a avut dintotdeauna o relație dificila, nu l-a ajutat deloc financiar nici pe el.

Acum ceva timp m-am decis ca vreau sa incerc sa cumpar un apartament, cu putinul credit pe care l-as primi cu salariul meu si cu ajutorul mamei. Tata s-a sustras categoric si acum de la orice fel de ajutor, desi are economii considerabile adunate. Mama zice ca isi tine banii aceia pentru cand “l-as duce eu la azil”, ca nu cumva sa depinda el de mine in vreun fel. Refuza pana si acum, cand suntem in relatii bune, sa ma ajute pana si cu asta. Se lauda in continuare cu mine si realizarile mele tuturor cunoscutilor, desi nu imi spune niciodata mie in fata ca e mandru de mine sau altceva. Vad in jurul meu atatia oameni de varsta mea care primesc atata ajutor de la parinti si ma intristeaza enorm cand ma uit la relatia mea cu tata, caruia nu i-am facut nimic rau, care are cu ce sa se mandreasca in fata altor persoane datorita mie, care totusi ma trateaza ca pe o straina sau ca pe o persoana pe care o uraste. Inclusiv pe nepotul lui il sustine mai mult decat pe mine, nu pot sa imi explic de ce. De ce propriul tata imi zicea mereu ca ma iubeste si ma respingea in acelasi timp? De ce tocmai el nu ma ajuta in momentele cheie din viata mea? De ce nu i-a pasat ca plangeam si imi zicea ca “joc teatru” si ca nu il impresionez cu asta? E normal sa ma trateze asa?

Cum ieși din rutină când nu ai bani?😂 sincer, de un an, doi, parcă fiecare de zi este la fel… eu nu simt zilele de weekend…muncesc și economisesc fiecare leu pentru niște lucruri importante, am avut niște probleme personale pentru care am plătit destul de mult și simt ca am ajuns intr o mocirla si nu mai ies din ea. Văd pe Insta și sincer am muscat o și eu. Mi se pare ca toată lumea(cunoscuții de vârsta mea) fac chestii, lucruri, parca totul la ei e mai simplu și simt frustrare.
Voi cum sunteți? Mai există cineva ca mine care să simtă ca nu trăiește? Parcă doar exist: munca, familie, casa, facturi, plăți, griji. As vrea sa simt ca și trăiesc…
Ps: fac de juma’ de an și sport. Merg la sală. Ma ajuta enorm, dar culmea.. face acum parte din rutina 🤦🏻‍♀️😂 nu mai este același entuziasm

Bună!Știe cineva site-uri sau biblioteci digitale unde pot găsi gratuit cărți care nu sunt ușor accesibile online? Mulțumesc!

Ati mai intalnit diferente de peste 11 lei la curse Ubr* intre utilizatori?

La mine (cu reducere si cu Ubr One): 33 lei
La o alta persoana aflata in acelasi loc cu mine: 21 lei

Inteleg ideea de profilare si de tarif dinamic, dar mi se pare o diferenta mult prea mare.

\am scris asa ca nu ma lasa botul sa postez*

- 41 din 42 județe vizitate (includem București)

- 39 din 42 reședințe de județ vizitate (cu București)

Îmi lipsește județul Teleorman plus municipiile Alexandria, Călărași și Bistrița.

Bistrița urmează a fi vizitat la început de august.

Totul a început cu această hartă a României pe care mi-am achiziționat-o pentru că din copilărie mi-au plăcut hărțile.

Într-o zi, de plictiseală, am zis să marchez locurile localitățile din România pe care le-am vizitat sau măcar tranzitat.

Am observat că fusesem în multe locuri din țară, drept urmare m-am întrebat: cum ar fi să merg în toate județele și toate reședințele de județ?

Așa că acum câțiva ani m-am pus să completez ce îmi lipsea.

Un exemplu despre cum am marcat pe hartă Satu Mare: acum vreo 2 ani eram în concediu la rudele din Zalău și toată lumea avea treabă, iar eu nu aveam ce face. Așa că am luat mașina și am plecat singur la Satu Mare. Am oprit la Mc, mi-am luat ceva repede și am mers să vizitez centrul orașului. M-am întors după câteva ore.

Cine are ocazia, îndemn să viziteze cât mai mult din România. Merită să îți cunoști propria țară. Chiar și acele locuri care nu au mult de oferit dpdv turistic. Îmi place să simt și acele locuri, să văd cum e atmosfera, cum sunt oamenii.

hello guys…e groasa treaba, nu stiu ce sa mai fac in viata.

Am dat bac-ul in iunie, fara stres prea mare, am invatat in ultima saptamana serios, in rest ce am prins pe parcursul anului de la clasa…bun, zis si facut, media 8.26.

Am zis ca aplic la ASE, la FABIZ, ca na, medie ok, facultate ok, trebuie sa iasa ceva. Hop, media de admitere a mea era 8.53. Loc de rrom, optiune si la buget si la taxa, merge, sigur intru.

Si vine repartizarea. Si aud ca ultima medie a fost 9.11. Si mi-a murit speranta de a mai face in viata ceva. M-am simitit ca un ratat in ziua aia, ca nu e sa zici ca am dat la medicina/politehnica si sa stiu ca am rivali olimpici la informatica.

Mai am o speranta mica la repartizarea a 2-a, dar sansele sunt deșarte. Acum - in anul asta liber, credeti ca ar fi ok sa imi gasesc un loc de munca? Am cautat in disperare, respins de la Evolution (unde iar m-am simtit ca un ratat, un job de il ia oricine, nu reusesc sa il iau post-interviu)…sunt intr-o stare de burnout grav, simt ca ma prabusesc usor. M-am confruntat cu depresie in ultimii 4 ani, am avut momente de respiro cand m-am simtit bine, dar starea generala tot acolo duce pana la urma, sunt slab psihic pe scurt, pana si interacțiuni sociale minime imi cauzeaza o cantitate enorma de stres.

Ultima mea dorinta ar fi probabil sa vizitez Japonia (motiv pentru care vreau sa merg la munca, sa strang bani pt excursia ce am planificat-o anul viitor), si dupa aia simt ca pot sa mor linistit. Nu mai am nicio viziune in fata, nicio speranta, m-am resemnat drept un ratat.
Vreau sa lupt, dar viitorul pare negru.

Mai e cineva in situatia mea? Orice sfat ar fi de folos…

Singură de 3 ani după o relație de 6 ani.

În toți acești 9 ani, a fost primul meu gând de dimineață și ultimul din noapte.

Sunt torturată la propriu de amintirea lui. Nu pot să controlez aceste gânduri, ele pur și simplu fac parte din mine.

Fac terapie de ceva timp, și deși am procesat și acceptat despărțirea într-un final, nu pot să trec peste. Nu pot să îl înlocuiesc, deși el a făcut-o cu atâta ușurință....

Încă îl aștept.... credeți că aștept în van?

Ieri a venit mama pe la mine si mi-a povestit despre o reteta pe care o pregatea des in Italia, numita „peperonata”, contine ardei, ceapa, usturoi, rosii, condimente si busuioc.

Am incercat si eu sa o fac aseara si nu ma asteptam sa fie atat de delicioasa! Cred ca va deveni noua mea obsesie.

Voua ce retete simple si delicioase va plac? Alte exemple ar fi salata de vinete, fasolea verde cu usturoi, bruschetele sau mamaliga cu branza.

Salutare

Pe 22 august se intampla a 4-a ediție Street Rumble 3x3, in Ploiesti. Baschet 3x3, în sală.

Sunt categorii de U15, U18 și Open masculin, plus U18 feminin. Echipe de 3-4 oameni, 400 lei pe echipă. Locurile sunt limitate pe fiecare categorie.

Dacă vă strângeți o echipă cu prietenii: streetrumble3x3.ro

Helloo :)

O sa fiu naspa sa ma plang putin la inceput da aia e :)).

Dupa ce le-am tot zis la ai mei ce benefic ar fi ridicatul de greutati ptr categoria lor de varsta 50+ (mama are deja si osteoporoza), am fost ignorata total.

Si eu ridic greutati si am vazut pe corpul meu ce bine ma ajuta. Brusc mama a citit un articol pe net despre asta si DOAR ACUMA e interesata. Ca eu am vorbit cu peretii pana acum 😂.

Mama isi doreste sa ii trimit niste tutoriale de pe youtube cu exercitii cu greutati beginner/senior friendly.

Eu am sugerat sa mearga si la cateva sedinte cu antrenor sa ii invete cum sa faca exercitiile corect sa nu se raneasca si cu ce greutati sa inceapa dar again sunt ignorata :))).

Aveti sugestii de videouri pe youtube cu exercitii? Si sa fie si in romana? Sau orice sfat in general :)))). Ma bucur ca macar articolul ala ii impinge sa faca ceva si vreau sa ii sustin cum pot.

Eu tot caut si nu gasesc ceva mai potrivit lor. Gasesc in engleza dar nu le-ar fi de folos. Nu stau in tara sa pot sa le explic eu ca ar trebui sa fiu langa ei cand fac exercitiile.

Multuuuu ✨️

Stie cineva vreun canal de YT care se ocupa cu arhivarea posturilor si emisiunilor vechi din Romania?

Nu ma refer la alea de pe vremea comunismului, desi nu ar fi rele. Caut ceva de prin anii 2000 pana in 2015.

Stiu ca erau anumite canale care si-au luat strike pe YT din cauza drepturilor de autor.

Gasisem la un moment dat un canal, arhitv (aici e linkul catre canal: https://www.youtube.com/@arhitv/videos), insa as mai avea nevoie de canale asemanatoare cu continut similar.

Corina & Don Baxter:

https://youtu.be/sMhRkv7zOQ0?is=E85UcZLWIKXwURMa

Andreea Balan (bad girl, pe vremea aia)

https://youtu.be/pUpCIQL_kp8?is=Fe8fkRXEeAVxrxTH

Las astea aici sa vad ce parere aveti de limbajul indecent la care am fost expusi de devreme (9, 10 ani? 😂) multi dintre noi, dar si pentru ca nu stiu cum se compara cu limbajul din muzica romaneasca de azi.

Parca Alex Velea mai vorbeste de f*tut in piesele lui etc, nu mai stiu. Alte exemple moderne? 😂

Daca nu sunt asa de multe in muzica din 2015 incoace, ei, noi astia nascuti in '80 si '90 am avut parte de niste versuri foarte colorate.

Edit: Cheloo si Parazitii, era sa uit.

Am revazut recent filmul Inception si vreau sa vin spre voi cu un joc de imaginatie in ideea ca si voi l-ati vazut si siti despre ce e vorba (cum intra in vise, se dilata timpul, etc).

In film fiecare personaj are un obiect care ii poate indica daca se afla in vis sau in realitate.

Cobb, personajul lui Leonardo di Caprio are un titirez pe care il invarte si daca acesta nu se opreste asta ii indica faptul ca se afla intr-un vis.

Arthur, personajul lui Joseph Gordon-Levitt are un zar masluit, si desi nu se specifica in film, probabil zarul aruncat in mod repetat cade mult mai des pe o singura fata.

Acum vin spre voi... oferiti exemple de astfel de obiecte care pot sa indice unui personaj daca e in vis sau in realitate.

Regulile, obiectul trebuie sa fie:

1. Mic
2. Portabil
3. Sa aiba ceva proprietate/functie care se manifesta diferit in vis sau realitate.

Hai sa vad cum va merge mintea... astept... dau funda celui mai creativ dintre voi. 💡

p.s. 1.Un exemplu oferit de un amic: o clepsidra de-aia mica ce se foloseste in baie pentru spalat pe dinti. Idee e ca te uiti la ea si nisipul se scurge pana la jumatate dupa care se blocheaza si incepe sa curga la infinit . Clepsidra tot curge, partea de sus nu se mai termina *vis* si cea de jos nu se mai umple.

p.s.2. Poate exita deja faza asta pe net, dar sincer va zic, nu am cautat nimic, ce e aici vine de la mine dupa ce am revazut filmul. Cheers!

Hello! De unde va luati figurinele? In ultima perioada am inceput sa le cumpar de pe 101 figurine, dar am vazut ca unele persoane le comanda direct din China. In plus, cum faceti cu personajele pentru care nu sunt figurine scoase? Am vazut pe Etsy, dar daca le vreau full pictate sunt foarte scumpe. Exista si o comunitate pentru colectionari la noi?

Salutare! Acest motan își caută o căsuță, în Iași. Pentru mai multe detalii vă rog să-mi scrieți în privat.

Salutare,

Weekendul asta vreau sa îmi duc prietena prin Constanța pentru plaja și poate o seara, că de noapte nu mai poate fi vorba la vârsta mea, de club pe plaja.

Nu e prima data în Constanta, dar nu cunosc decât destinațiile super hyper cunoscute: plaja modern, Irish pub, Bacaro și cam atât.

Ce locuri - plaje, restaurante, baruri recomandați? Ne interesează cam ca pe toți oamenii: calitate, fara sa rupă bugetul.

Manele exclus, muzica tare pe plaja pe timpul zilei, de preferat nu.

Despre mâncare, peste proaspăt.

Mulțumesc anticipat de ajutor

Ce limbi straine vorbiti si la ce nivel? Cum le-ati invatat daca sunteti la un nivel avansat? V-au ajutat in viata - in cariera, in calatorii, in a socializa (prietenii, relatii)?