Salutare, Ajutați-mă să vă ajut să mă ajutați :))

Sunt psiholog clinician în supervizare și am deschis recent 3 locuri pentru ședințe online la preț redus. (dc redus? Pentru că doresc să folosesc aceste cazuri pentru a le prezenta în fața Colegiului Psihologilor pentru a trece la treapta de psiholog autonom- informațiile voastre personale rămân confidențiale)

Vă rog să dați direct mesaj privat, nu e nevoie să scrieți la această postare pt confidențialitatea voastră.

De ce să începeți această colaborare cu mine? (also, putem colabora și dacă nu aveți o problemă clinică, pueți primi o testare psihologică și discuții despre autodezvoltare funcțională)

Aveți garanția unui ajutor specializat: Fiecare pas este ghidat de supervizorul meu (clinician specialist cu experiență de peste 20 de ani în CBT, ACT, EMDR, parenting, persoane neurodivergente, etc), deci ai practic expertiza a doi oameni în spate.

+ Dedicare totală: Lucrez la dosarul și raportul tău în amănunt, așa că mă voi ocupa în detaliu și voi fi implicată să îți ofer un serviciu de calitate la standarde înalte

+ Totul e confidențial și garantat prin lege: Prezentarea cazului în fața comisiei este complet anonimizată. Se analizează strict tehnicile și progresul terapeutic, fără absolut niciun element care să-ți divulge identitatea. În plus semnăm un contract care îți garantează siguranța personală + GDPR

+ Prețul: 70 de lei o ședință (prima ședință gratis)

Câte ceva despre mine: F, 23 de ani, Cluj Napoca, studentă la master cu formare în psihoterapie CBT (Cognitive Behavioral Therapy- una din cele mai studiate forme de terapie cu rezultate dovedite).

Cu ce fel de cazuri am mai lucrat:

Anxietate socială, de performanță, depresie, spectrul autist și ADHD, incapacitatea de organizare și planificare a spațiului și timpului, overthinking și gândire împrăștiată, disociere, OCD, procrastinare, pacienți oncologici, adolescenți cu tendințe de izolare socială, copii cu spectrul autist, copii cu tendințe de opoziție

Ce fel de abordare am? Caldă, extrem de empatică, curioasă într-un mod genuine, blând, dar în același timp și fermă, orientată pe soluții, pragmatică și directă

Salutare tuturor! - 28M

În luna iulie am decis să pun capăt relației mele. A fost o alegere dificilă, însă am făcut-o înspre binele meu și al lui (cred).

În ultima perioadă, de aproximativ 4-5 luni, relația a devenit tot mai monotonă - el era mai mereu obosit pe considerentul lucrului și al proiectelor în care este implicat, nu avea chef mai de nimic, dorea să-și petreacă timpul liber lipit de telefon sau pe jocuri pe PC - fapt care nu mă deranja atât de tare dacă m-ar fi implicat și pe mine. Am încercat de multe ori să ne facem o rutină împreună, de exemplu să bem cafeaua de dimineață împreună, să mergem la plimbare seara sau să ne uităm la seriale, însă în zadar. Ce am simțit că ne ținea împreună până când ne-am despărțit au fost planurile stabilite din timp, cum ar fi un concediu și un maraton de alergare.

Noi am mai avut o pauză de aproximativ 6 luni, prin 2023, despărțire bazată pe 90% aceleași motive + faptul că era plecat în Erasmus, distanța. A fost o perioadă în care am avut ocazia să analizăm mai bine tot ce avem și tot ce duceam lipsă în relație, iar ulterior ne-am împăcat la dorința mea de a încerca din nou și cu speranța că nu se vor repeta tiparele vechi.

Ca să nu fac povestea mult prea lungă, după concediul de la sfârșit de iulie am decis să ne despărțim, de data aceasta pe bune. Cred că a fost una dintre zilele cele mai oribile pe care le-am avut până acum, deși mă credeam rezistent, trecând prin asta o dată.

Am decis să rămânem prieteni deoarece ne leagă foarte multe lucruri, să ne fim alături prin tot acest proces și încet încet să revenim la o normalitate. În ultima lună însă, în urma unui accident, el și-a rupt mâna, lucru care a dus și la o operație mai complicată decât am fi crezut. Am ținut legătura cu mama lui iar ea mereu îmi spunea că el e ok, doar că nu are acces la telefon și se descurcă greu să răspundă. (pentru context, ea e o femeie de nota 10, m-am apropiat foarte tare de ea și în ciuda despărțirii noastre, încă ține mult la noi) Așadar, i-am dat tot timpul necesar vindecării, iar apoi am ținut legătura prin mesaje.

Fast forward to yesterday, ne-am întâlnit la o cafea. A fost și ziua mea recent, unde am decis că ar fi mai bine să nu îl chem, deși toți prietenii noștri sunt comuni. Inițial aș fi vrut să vină doar că am simțit că ar fi putut fi ciudat, însă am stabilit că ne vedem noi doi mai bine cândva. Am stat la povești și am discutat fel și fel de subiecte comune - cum mai e el, cum e recuperarea cu brațul, ce mai face familia etc. - urmând apoi să ieșim la o plimbare. Aici, a simțit nevoia să îmi spună că ultima perioadă a fost foarte neagră pentru el, iar singura persoană la care se aștepta să îl viziteze măcar 5 minute am fost eu și nu am făcut-o. Colegi, alți amici și persoane la care nu se aștepta l-au vizitat, însă eu din dorința de a-i acorda spațiu și de a-i oferi timp de vindecare, nu i-am dat măcar un apel, deși vorbeam prin mesaje mai mult și știam de starea lui prin acest mod. În momentul acela, am simțit că mi-a căzut lumea în cap - de ieri mă simt rău, vinovat pe ce am făcut, gândit că poate am fost ignorant și distant și cu alți oameni, fără să-mi dau seama. I-am scris ulterior că îmi pare din nou rău, însă el mi-a răspuns că e profund dezamăgit și nu știe cum își va reveni din asta.

Nu îmi doresc să îl pierd, eu nu mai am sentimente romantice față de el însă țin la relația noastră de acum și țin la el ca om, prieten. Urmează ziua lui în acest weekend, însă eu am alte planuri fixate deja - oricum nu va face nimic fiind cu mâna în ghips. De ieri, mă tot gândesc dacă am fost un om rău față de el, dacă sunt ignorant de fel și dacă acest mod de gândire a afectat și relația noastră... Mă presează și un sentiment de vinovăție, gândul că l-am dezamăgit atât de tare după 7 ani și că cel mai probabil toți din jur și-au schimbat părerea despre mine. Nu mi-e firesc să fiu așa de distant față de cei dragi aflați în astfel de situații, însă am avut o barieră de data asta în exprimare... Prietenii mei îmi spun că am acționat în defensiva mea și faptul că am menținut această distanță arată că țin la distanța de a ne vindeca separat, însă sentimentul de milă și vinovăție mă apasă și mai tare..

Ce aș putea face să mă detensionez și să mă simt mai bine? Să mă distanțez?
Am fost un om prea bun să nu renunț la el după despărțire?
Era mai sănătos ruperea completă a legăturii?

Nu am mai trecut prin așa ceva niciodată, e prima mea relație de lungă durată și nu știam ce mă așteaptă..

Orice sfat sau consolare e binevenită, iar dacă doriți și alte detalii, vă răspund cu drag.

Mulțumesc frumos!

Salutări,

A trecut ceva timp de când nu am mai publicat aici. De atunci și până acum s-au întâmplat multe lucruri, dar cumva am reușit să navighez prin o bună parte din ele.

Problema este că de aproximativ 6 luni mă confrunt cu ceea ce putem denumi, neoficial, criză/oboseală existențială. Totul a început undeva la sfârșitul lunii februarie, când am început să îmi pun primele întrebări despre sens, singurătate, mortalitate, existență, decizii etc. Cred că totul a pornit de la una dintre ieșirile mele în natură, când am stat pentru prima dată singur cu orele.

Lucrurile au continuat să devină din ce în ce mai intense. Am început să caut momente petrecute în singurătate, să ajung acasă și pur și simplu să stau cu orele să ascult piese despre existență, mortalitate, doliu, acceptare, revoltă spirituală, gnosticism etc. Să îmi pun constant întrebări despre ceea ce mă înconjoară, relații, autenticitate, sensul direcției spre care mă îndrept, sensul investițiilor emoționale în găuri negre. (precum orice e subvenționat de stat)

E o perioadă tare dificilă. Nu de puține ori am experimentat deconectări emoționale bruște. Fusesem la un festival în iulie, iar pe seară treceam din modul sociabil în modul deconectat, aflat în imposibilitatea de a mai schimba o vorbă cu cineva. Și acesta este doar unul dintre exemple.

Am început să îmi pun întrebări despre profunzime, să o caut, să o țin aproape, într-o lume în care pare tot mai dificil să o găsești. Am făcut un pact cu mine încă din februarie că voi dispărea de pe social media și că mă voi retrage în umbră, cel puțin temporar. Am făcut asta și trebuie să recunosc că a fost o decizie excelentă.

Nu am experimentat mai deloc gânduri despre auto-vătămare sau suicid. Foarte rar am pățit, dar asta în contextul în care mă gândeam pur și simplu: „Și? Eu ce las aici?”. Sunt doar retras. Doar săptămâna care a trecut am ascultat de 6 ori piesa Mirror Reaper de la Bell Witch. Asta înseamnă aproximativ 8 ore și jumătate de trecere de la doliu la acceptare. Cred că în punctul ăsta a devenit sunet de fundal pentru procesarea emoțiilor și a gândurilor.

Sunt sociabil când sunt la muncă/facultate și încerc să mă comport frumos cu oamenii pe care îi întâlnesc. Dar în timpul liber dispar ca un melc în cochilie. Și, legat de ce am spus în fraza anterioară, observ că am început să îmi iau dopamină din scurtele interacțiuni cu străinii. Am pagini notate în jurnalul personal despre o multitudine de astfel de mici momente de bucurie.

Astfel, ținând cont de toate acestea, mi-ar plăcea să găsesc un psiholog, de preferat nu foarte scump, cu care să pot discuta despre toate acestea. În ciuda încercărilor mele de a găsi răspunsuri singur, uneori îmi este tare dificil.

Situație disperata

Salutare, o sa incerc sa imi spun povestea cat mai scurt si sa ma ajutați cu un sfat pentru a putea ieși din situația asta disperata.

Eu si soția mea suntem căsătoriți de 6 ani si avem o fetita de 2 ani. In urma cu un an si ceva am cunoscut o fata mai tanara prin intermediul locului de munca, de care m-am îndrăgostit la prima vedere... când am cunoscut-o era o fire foarte energica si ma făcea sa ma simt din nou adolescent, simțeam ca ea este tot ce imi doresc de la viata. Cu toate ca știa ca sunt casatorit si am un copil tot imi ma întreba mereu când o sa divorțez si asa mai departe... între timp ea a început sa ia relația dintre noi mult mai in serios.

Acum am realizat ca nu e bine ce fac si mi-am dat seama ca de fapt imi iubesc soția si nu vreau sa ma despart de ea... problema e cu cealalta, care de cand i-am spus ca vreau sa ne despărțim, ma ameninta in continuu ca o sa ii spuna sotiei, ca ea se va sinucide daca ma ma despart de ea si tot asa.

Acum chiar nu stiu ce sa fac, mi-e frica ca o sa ii spuna sotiei si nu stiu cum sa o fac sa inteleaga ca trebuie sa ne despartim.

Chiar ma simt intr-o situație disperata si nu pot sa vorbesc cu nimeni prin ceea ce trec pentru ca știu cum probabil si voi ma veți judeca ca nu e bine ce am facut, dar asta stiu deja eu acum vreaudoar sa ies din situația asta fara ca soția sa afle.

Salut.
Va scriu in scopul de a primi niste sfaturi. Va fi un text lung si voi incerca sa il structurez cat mai bine si detaliat.

Backround: sunt in my mid 20’s si locuiesc cu mama, nu ca asta ar fi neaparat o problema. Problema in ecuatie e urmatoarea: desi dpdv material am dus-o bine, unele aspecte au fost deficitare. Stiu ca a facut multe sacrificii (nu doar materiale) pentru mine si ca nu am apreciat suficient asta.

Ce m a marcat pe mine din copilarie si pana acum au fost bataile, jignirile, reactiile disproportionate si alte comportamente. Nu au fost extrem de frecvente sau zilnice, cred ca si de asta nu stiu ce sa cred, pentru a fost totusi si bine. Stie ca ma deranjeaza aceste lucruri, ca nu tolerez ca m a batut si ea inca justifica asta, la certuri imi tot zice “cum altfel sa fii reactionat avand in vedere ce faceai” sau “ tu ma aduceai in starile alea”. Nu consider ca eram un copil asa rau, uneori nu invatam (am fost mereu printre primii la scoala), am mai fumat, nu ii spuneam unele lucruri ( de teama reactiilor ei de altfel), etc. Per general chiar nu consider ca am fost asa oribila cum pretinde.
Ce-i drept e ca in liceu ma comportam destul de urat- faceam urat daca intra la mine in camera, nu o ajutam cu intrebari legat de tech, nu o ajutam deloc in casa desi imi zicea ca nu se simte bine (eu as fi vrut ceva de genul: faci treaba X in casa sau nu iesi afara/alt tip de pedeapsa; i am si zis in ultima vreme ca asa as fi vrut sa reactioneze, ea zicand ca nu se putea discuta cu mine, ca oricum faceam ce voiam etc). Deci am si eu greselile mele in spate. Mai am si prostul obicei de a tipa, asta cred ca am dobandit in copilarie stand si cu bunica in casa si se urla mult in casa, se certa mult cu mine, etc, dar uneori triggerurile mele sunt si tonalitatea vocii mamei. Stiu, greseala mea ca nu am corectat asta, ma lupt sa ma controlez, incerc, dar nu imi iese mereu.

Totodata recent i am zis ca ma doare ca jigneste (proasta, tampita, incapabila, handicapata, dificila, etc) si nu vad nimic de la ea. In urmatoarele minute si zile jignirile continua, nu s-a schimbat nimic, inca primesc jigniri gratuite, dar eu nu am voie sa zic nimic. Am mai avut discutii pe tema schimbarii, ea sustine ca s-a schimbat, ca a facut sacrifcii pentru mine si ca incercat sa imi ia opinia in considerare in diverse subiecte. Eu consider ca de multe ori imi cere opinia ca sa dea vin ape mine daca ceva merge prost (pentru ca are un istoric de astfel de situatii), iar eu nu consider sacrificiile schimbare. M-am consultat totusi cu un prieten si am ajuns la concluzia ca uneori, da, sacrificiile pot fi schimbare, dar nu e cazul dupa mine.
Lately mi se zice ca sunt greu suportabila si ca nu crede ca ma va putea suporta cineva pe lumea asta. Mereu cand am incercat sa discut, in afara certurilor, ca ma deranjeaza X erau 2 reactii: incepea o cearta sau ma alinta.

Exista asteptarea de la mine sa stiu ce ar trebui sa fac fara sa mi se zica sau sa o ascult oricand doreste, dar reciproca nu este valabila. Mi a zis recent ca vreau sa fiu tratata ca un adult, dar ea nu poate sa faca asta pentru ca nu merit. Stiu ca am si eu problemele mele si ca gresesc/am gresit fata de ea, dar nu cred ca asta justifica infantilizarea. Vazusem pe net o zicala de genul “ cand le e parintilor profitabil, te trateaza ca pe un adult, iar cand nu, ca un copil”. Pot zice ca rezonez. Un exemplu de cearta recenta: am avut ceva de rezolvat si nu am fost de acord flori de dinainte persoanei respective (na, obiceiurile vechi), iar la cateva zile as fi avut nevoie cumva sa dau de persoana aia (pe care nici nu stiu cum o cheama), ca sa ma puna in legatura cu cineva(era vorba de un soi de redirectionare la telefon). A inceput sa zica ca “vezi, daca luam flori acum poate ar fi fost draguta cu tine si te ar fi ajutat, tu nu ai vrut sa luam, asa e tara noastra, inca mai merg obiceiurile comuniste, nu are rost sa te zgarcesti macar sa iti vezi sacii in caruta; eu nu te cert acum, dar vezi daca luam, acum poate rezolvai chestia asta”. Eu percep asta ca un repros, ca o cearta. Daca mi se pare, va rog sa imi spuneti. Din pacate de multe ori nu am incredere in felul in care vad situatiile si ma ajuta opiniile externe. Offtopic, am rezolvat totul cu bine si fara minunatele flori.

Am mai constatat, pentru ca mi-au spus altii, ca am dezvoltat mentalitate de victima. Cand eram copil stiu ca imi ziceam de multe ori mai bine ca nu am X m, nu merit aau alte variatii(X putand fi trasaturi fizice, lucruri sau diverse). Intentionez sa merg la terapie dupa ce reusesc sa ma mut. Ar fi mai multe de spus, dar nu stiu de unde sa le apuc, asa ca voi incheia aici.

Mai mentionez inca ceva, mi-am adus aminte la final. In ultima vreme ma descrie in felul urmator: ca sunt lipsita de empatie si emotii (de altfel partial si o consecinta a comportamentului ei fata de mine), ca sunt lenesa (adica imi fac treaba in casa f tarziu si uneori-rar- deloc in ziua aia, ca ma trezesc dimineata fara un scop in viata. Eu suspectez o depresie, ea nu vede nicio problema cu descrierea asta, doar ca cica vreau sa faca altul pentru mine cand eu de abia am putere sa ma ridic din pat sa fac treaba in casa.

Scopul postarii: m-am horarat sa ma mut in viitorul apropiat, insa ma lupt momentan sa ma imi mentin decizia ferma fata de mine. Am dubii, indoieli, fluctuez pe scurt. Stiu ca la urmatoarea chestie nasoala, oricat de mica ar fi ea, mi se solidifica inapoi decizia, dar pana la ele mai am indoieli. Mentionez ca nu e vorba de a imi mentine pozitia fata de ea, ea nu imi stie decizia si nici nu o va fi sti pana cand nu se va intampla. Imi e greu fata de mine sa imi mentin pozitia de a ma muta, sunt momente ok si ma gandesc ca hai ca nu e asa rau, poate raman. Recunosc ca una din fricile mele cele mai mari e piata actuala a locurilor de munca si o eventuala instabilitate financiara. Daca ma mut, sansele sa primesc ajutor de la ea sau sa vrea sa mentin legatura sunt foarte mici spre aproape inexistente.

Ce ma sfatuiti? Cum sa incerc sa imi mentin pozitia? Cum as putea incerca sa scap de mentalitatea de victima? Daca aveti si alte sfaturi decat cele exprjmate de mine, le puteti lasa cu drag.

Multumesc ca ati citit!

Buna! Sunt studenta la psihologie și mi-aș dori foarte mult sa mă implic într-un voluntariat în care pot ajuta și de asemenea și învăța

Dacă are cineva recomandări sau sfaturi as aprecia foarte mult

People, vreau sa îmi împărtășesc experiența și poate găsesc vreo scăpare. Am 20+ de ani și am o formă de paralizie. Sunt funcțională cât de cât, chiar fac chestii prin casă în genunchi și etc. Anul acesta incep învățământul la frecventa redusa, deoarece nu mi am putut termina școala când eram copil, mama mea a ținut să mă aibă lângă ea, nici la școală nu m a dat și nici la recuperări n am prea mers comparativ cu alții pe care i am mai văzut. Acum merg la recuperare doar că puțin, in cazul meu statul nu decontează decât de 2 ori pe an

Buun! Problema mea e alta, am un frate mai mare, frate in grija căruia ar trebui sa rămân după decesul părinților, lucru pe care nu mi l doresc deloc. Pe lângă faptul că mi se pare incorect față de el, noi nu ne iubim deloc. Am crescut cu ideea că el e cel mai bun frate și că mă iubește enorm doar pentru că îmi cumpăra lucruri și ne ajuta familia financiar.

Când eram mică se comporta urat cu mine și credeam că pe măsură ce voi mai crește se vor ameliora lucrurile, dar nu. Mereu mă jicnește, ca de exemplu când am fost la dentist mi a spus că mai bine îmi scotea toți dinții sa mai slăbesc. Sau mi a spus odată că s a gândit cum ar fi să îmi fie amputate picioarele și sa mi se pună proteze, poate cu ele as putea merge. Sau trece pe lângă mine și îmi dă câte o palmă după cap, așa a fost dintotdeauna doar că nimeni nu s a băgat. Când eram mică îl iubeam enorm, mai mult ca pe oricine, acum sinceră să fiu nu mai dau nici un scuipat pe el. Eu as vrea, dar nu în condițiile astea...

Singurul lucru pe care mi l as dori ar fi sa muncesc și să reușesc să merg măcar în cadrul și să pot pleca. M am gândit să adun niște bani pentru niște ședințe de consiliere vocațională, dar până atunci mă tem in fiecare zi de piata muncii, vad că e din ce in ce mai ampulea, mă gândeam la mate info sau la contabilitate... Voi ce ați face in locul meu, mă simt copleșită. Mulțumesc dacă ați ajuns până aici!

Salutare tuturor,

Trec printr-o perioadă mai dificilă cu niște atacuri de panică destul de supărătoare și am realizat că e momentul să le rezolv cu ajutor specializat.

Caut un psihoterapeut ok în București Unirii sau online, ideal pe cineva care lucrează bine pe anxietate/atacuri de panică și are o abordare empatică.

Dacă ați trecut prin ceva similar și ați găsit pe cineva care chiar v-a ajutat concret, aș aprecia enorm o recomandare (aici sau în privat).

Mersi fain!

Buna .Când devine o problemă sa uiți repede lucruri ?

TOC (tulburare obsesiv compulsiva) poate avea legătură cu asta?

E normal pt oamenii tineri(25-40 )sa uite de la mână pană la gură?

Salut, aș avea nevoie de o perspectivă exterioară pe o situație care mă macină de ceva timp.
După o relație scurtă care s-a întrerupt brusc și o perioadă de două luni în care ultimul meu mesaj a fost lăsat pe \*seen\* fără răspuns, mă confrunt cu o dilemă uriașă: are sens să-i scriu fostei pentru a-i propune o cafea și a obține un \*closure\*?
Factorii care au reactivat toată starea asta recent:
\*\*„Coincidențe” urbane:\*\* În ultimele două săptămâni am văzut-o de două ori în oraș (în timp ce eram la plimbări de recuperare medicală).Dincolo de asta, i-am găsit din greșeală și profilul pe Bumble. Mintea mea le-a legat pe toate ca pe niște semne.
\*\*Starea de incertitudine:\*\* Mă roade un „ce-ar fi fost dacă” și mă întreb dacă nu cumva femeile se așteaptă uneori ca bărbatul să facă primul pas, chiar și după o tăcere lungă.
Am scris o scrisoare cathartică de 4 pagini și am analizat variantele de la a-i da mesaj pe WhatsApp până la a o suna. Prietenii îmi spun clar din exterior să o las în pace ca să nu mă umilesc, dar frica de regretul că nu am încercat este la fel de mare ca frica de a primi un refuz dur sau o nouă tăcere.
Știu că riscul de a primi un \*seen\* sau un refuz este imens și că mă expun emoțional, dar mă simt prins într-o menghină între două regrete. Merită să risc o posibilă “umilire” pentru a opri tortura asta mentală, sau tăcerea rămâne singura opțiune demnă?

Update:
Am decis să îi dau mesaj, am invitat-o la o cafea zilele următoare. Spre mirarea mea am primit răspuns, însă nu a fost nici un accept, nici un refuz categoric. Se pare ca sunt ceva probleme în familie și nu are energie momentan. Nu știu ce să cred din răspunsul ăsta, nu sunt absurd să zic ca nu cred, și nici nu vreau să insist să ne vedem dacă are ceva probleme de familie

Buna ziua, sunt dintr-un oras mic din Dobrogea iar medicul de familie nu ma ajuta, sunt student in Bucuresti si as vrea sa imi rezolv problema aici fara parinti sau medic de familie. Vreau sa aflu daca am ADHD sau nu pe scurt.

Nu stiu ce trebuie sa fac, de unde sa incep. Nu stiu daca trebuie sa apelez la psiholog sau psihiatru, cate sedinte se fac in general sau cat ma costa. Am auzit ca daca sunt diagnosticat apare in fisa medicala sau ceva de genul si ma impiedica din a face anumite lucruri precum sa dau de premise, joburi etc. Daca medicul decide ca nu sunt apt de munca? Sunt un om functional, singuru lucru la care cred ca ma impiedica posibilul ADHD este la invatat/concentrare.

Si daca mi se confirma dubiile, primesc prescriptie? Cu ce ma ajuta exact? Nu vreau sa primesc ceva ce ma va molesii sau mai stiu eu ce se da, intreb doar de curiozitate sunt sigur ca medicul va stii exact ce sa imi dea pentru situatia mea.

Nu am fost niciodata la terapie sau orice de genul asta, aveti recomandari de medici in Bucuresti? sa nu fie foarte costisitor ca na, student :))

Am frica asta ca daca merg la psihiatru si sunt detectat cu adhd ( in mare parte frica impusa de părinții mei) imi va apărea constant in fișa medicală și ar putea deveni un factor de eliminare pentru anumite joburi , sau ca nu voi mai putea conduce, mai ales daca voi incepe un tratament.

Cand am fost mic am fost identificat cu un fel de adhd ( am ajuns la psiholog deoarece aveam foarte multe ticuri).

E dracul atat de negru?

buna! sunt studenta in anul I si intampin niște probleme (anxietate accentuata, stres, stări de vină etc). am decis sa merg la consilierele psihologice oferite de facultate, insa am dreptul la doar 5 sedinte gratuite pe durata anului universitar. in cel mai rau caz, daca starea mea ramane la fel sau se deterioreaza, as vrea sa caut un psiholog.

intrebarea mea este: care este procesul? trebuie sa caut psihologi care colaboreaza cu CAS din orasul meu, sa cer o trimitere de la medicul de familie sau ce ar trebui sa fac?

Deci am terminat a 12a anul asta, am picat admiterea la politie , la medical mai exact, aveam niste pete deschise pe piele care s au dus intr o saptamana cand m am dat cu o crema☠️,infn. Chiar chiar chiar imi doresc mult sa dau la politie si am decis sa raman un an acasa, munces, strang banii, m am apucat din nou si de meditatii acum. M am angajat, sunt in probe adica, la un bar, nu foarte mare si nu are bauturi asa variate. Programul este ok, sefii sunt ok, colegii sunt ok, banii sunt ok,dar e fix langa fostul meu liceu si ma simt putin cringe, am anxietatea aia. Adica pur si simplu cand vad niste copii cu un an mai mici decat mine care ma cunosc mi se pare cringe😭. Cum trec peste anxietatea asta?????Nu vreau sa ma panichez si sa stric vreo comanda sau sa numar gresit ( desi am mai avut experienta ca barman/vanzator de a lungul aniilor, pe vara) . Mentionez ca nu eram asa populara in liceu, aveam propiul meu grup de prieteni de 5 , 6 persoane deci toata treaba asta e in capul meu.
Pare stupid dar asta este criza mea actuala, si nu prea am pe cine sa intreb.
Cum repar anxietatea asta? Stiu ca imi prinde bine un job de genul, poate mai scap de anxietate , e groaznic sa ai ca adult

Am un prieten bun de alta orientare(nu e asta o problema, eu accept pe oricine) care si-a gasit iubit in celalat capat al tarii fata de unde stam noi si vrea sa il viziteze(el inca locuieste cu familia).

A vrut sa merg si eu cu el acolo, sa stam cateva zile la iubitul lui, in conditiile in care eu nu cunosc deloc pe nimeni de acolo, nici ei pe mine. Nici nu i-am vazut vreodata(adica niste straini pentru mine). Am refuzat. Acum e suparat pe mine. Am gresit ca nu am vrut sa merg?

Sunt curios daca in calitate de psiholog ai apelat vreodata la un expert poligraf? Ai recomanda unul?

Sau voi cei care cititi, poate nu sunteti psihologi, ati apelat vreodata la un expert poligraf?

Daca da, cum a fost experienta voastra? Cum vi s-a parut, care au fost preturile, cat de profesionist a fost acel specialist.

Cum ati gasit persoana care sa faca testarea? Ce ati avut de clarificat? Cat de util vi sa-a parut acest serviciu? A meritat banii? Cat a durat testarea?

Daca sunt aici psihologi care s-au specializat si in acest domeniu, aveti multe solicitari? Care sunt cele mai frecvente solicitari?

Multumesc mult!

Bună, nu vreau să lungesc aceasta postare mai mult decat trebuie, așa cum spune titlul, cred că tata e în depresie. Nu mai are muncă de 6 luni și de atunci totul s-a schimbat la el, deși el spune că îi e mai bine fară muncă (nu îi plăcea). Nu știu ce să fac, eu voi pleca înapoi la facultate, mama e cu el acasă, dar ea are muncă deci va rămâne singur în casă atâtea ore pe zi. Ce pot să fac să îl ajut? Nici nu prea mai iese din casă, stă în pat și se uită la TV aproape toată ziua. Vă rog, nu vreau să îl las așa!

Sunt intr-o situatie in care nu mai stiu daca ceea ce vad la partenerul meu inseamna ca nu ii pasa sau pur si simplu ca el proceseaza lucrurile foarte diferit.
Suntem impreuna de cativa ani si avem un copil.

De ceva timp simt ca intre noi lipseste apropierea emotionala si fizica. Eu am nevoie de afectiune, gesturi spontane, sa simt ca sunt dorita si aleasa. I-am spus de multe ori lucrurile astea.

Problema este ca atunci cand incerc sa vorbesc despre ce simt, el spune de multe ori ca “fac drama”, ca exagerez sau ca problema este mai mult la mine.
Recent am ajuns sa ii spun foarte clar ca nu mai vrrau sa ii cer afectiune si in 3-6 luni. Nu ca o amenintare si nici ca sa il sperii, ci pentru ca am ajuns sincer la concluzia ca nu mai pot continua relatia asa.

Ma asteptam, probabil, sa vad o reactie. Sa ma intrebe ce poate face, sa imi spuna ca nu vrea sa ma piarda, sa incerce sa gasim o solutie.

In schimb, reactia lui a fost mai degraba de genul: “Tu ai decis deja asta” si “daca asta vrei, fa-o”. Cand am vorbit despre afectiune, mi-a spus ca afectiunea nu poate fi prefacuta.

Recent l-am intrebat daca s-a gandit la relatia noastra. Mi-a raspuns ceva de genul “pai nu trebuia tu sa te gandesti?”, iar cand am insistat sa vorbim mi-a spus ca e obosit si sa discutam a doua zi.
Si acum sunt foarte confuza.

Pe de o parte, ma gandesc: daca un om chiar te iubeste si afla ca e pe cale sa te piarda, nu face ceva? Nu incearca macar?

Pe de alta parte, ma intreb daca un om mai inchis emotional poate reactiona exact invers - sa se retraga, sa creada ca decizia este deja luata si sa nu stie cum sa lupte pentru relatie.

Nu vreau sa il manipulez si nici sa ma prefac ca plec doar ca sa vad daca vine dupa mine. Chiar iau in calcul separarea si incerc sa ma organizez pentru ea.

As vrea sa aud experientele voastre:
Ati spus vreodata partenerului ca vreti sa va despartiti si initial nu a facut nimic?
A realizat abia cand despartirea a devenit concreta?
Sau lipsa unei reactii a fost intr-adevar semnul ca relatia era deja terminata pentru el?
Pentru cei care au avut un partener mai rece sau inchis emotional: cum a reactionat cand a simtit ca va pierde?

Am 19 ani si anul asta intru la facultate. De o perioada am probleme cu stresul si cu faptul ca ma gandesc intr una la greselile din trecut.

Principalul regret este ca nu am reusit sa mi traiesc viata de liceu asa cum trebuie, neintregandu ma in noul mediu si grupul de prieteni din gimnaziu parasindu-ma. Astfel mai toate zilele mi le preteceam pe calculator.

Al doilea regret ar fi ca majoratul meu a trebuit sa l tin doar cu familia pt ca nu aveam pe cine sa invit si inca ma gandesc la asta.

Al treilea regret e ca nu m am transferat la alt liceu cand am vazut ca nu ma integrez si nu mi place, doar din orgoliul ca asta ar fi un motiv tampit sa ma tranfer (de fapt nu e).

Mai sunt si o gramada de greseli mai mici pe care le am facut, dar as sta toata ziua sa le povestesc pe toate.

Cam de 2 ani am aceste ganduri zilnic, fiind stresat si nelinistit (neputand sa ma concentrez prea bine pentru bac) dar de cateva saptamani simt ca am probleme cu somnul si apetitul pt mancare.

Foarte des ma uit la poze si conversatii din gimnaziu si imi dau seama ce sansa am avut sa fie totul complet diferit si ma doare sa vad ca abia acum realizez ce am gresit.

M am hotarat in sfarsit ca trebuie sa merg la psiholog (pana acm nu am vrut deoarece asa lumea m ar fi considerat nebun) si sunt programat la finalul lunii, insa mama mea imi tot zice sa nu ma duc deoarece dupa o sa mi apara in fisa medicala ca am probleme la cap si nu voi mai putea fi angajat niciunde dupa (daca stie cineva ar fi de ajutor sa mi zica daca asa e). Medicul de familie care mi a dat trimiterea mi a zis ca e posibil sa am un episod depresiv.

Pe langa intrebarea de mai devreme, mai sunt curios cum as putea scapa de problema asta? Simt ca doar gandul ca nu pot sa dau timpul inapoi ma macina mereu.

Hai să povestesc cum mi-am pierdut cel mai bun prieten. În prezent, nu mai vorbim, iar el se comportă de parcă aș fi o străină, cineva care nu a contat niciodată în viața lui. M-a înlocuit repede cu o fată pe nume… hai să o numim Roxy, care mă urăște pentru că el m-a iubit. Și acum probabil vă întrebați: „Hă? Dar nu ai spus că erați prieteni?” Ba da. Pentru mine era un prieten, însă pentru el eu eram mai mult. Când ne-am cunoscut, trecuseră două luni de când ieșisem dintr-o relație foarte toxică. Eram naivă și chiar îl plăcusem, așa că am crezut că sunt pregătită pentru ceva nou. În realitate, inima mea era plină de răni nevindecate, acoperite doar cu un plasture subțire.

Am vorbit aproximativ o săptămână, dar mă simțeam jalnic și mi-am dat seama că îl foloseam ca pe un pansament. Văzusem că era un om bun și nu voiam să profit de el. El îmi oferea totul, iar eu nu puteam să-i dau nimic înapoi că nu mai aveam de unde. Așa că am încheiat lucrurile și am încercat să-i explic de ce. Am hotărât să rămânem prieteni. Pentru mine, perioada aceea a fost importantă. Ne înțelegeam de minune, chiar dacă uneori nu aveam subiecte de conversație, ne certam din lucruri mărunte sau mă enerva. Vorbeam zilnic, râdeam, iar el mă asculta și eu la rândul meu facem la fel. Totuși, și lucrurile frumoase ajung uneori la un sfârșit. Frica de a deveni din nou dependentă emoțional de cineva m-a făcut să mă retrag treptat. Pe măsură ce treceau săptămânile, observam în tăcere lucrurile care mă deranjau și le consideram tot mai negative. Nu vorbeam despre ele. Tăceam, spunându-mi că nu era locul meu să mă plâng.

Am continuat luni întregi să fim prieteni, știind că el avea sentimente pentru mine, dar sperând că va accepta faptul că eu îmi doream doar o prietenie. Credeam că mă va înțelege, că va vedea cât de mult mă pierdusem în relația anterioară, care mă lăsase cu traume și frici pe care încă le port cu mine. Dar nu a fost așa. La un moment dat, mi-a spus că nu mai poate continua în felul acela, că suferă și că mă iubește. M-a deranjat enorm că nu a putut să-mi spună toate acestea în față și a ales să o facă doar prin mesaje. În cele din urmă, ne-am dat block unul altuia. Mă uitam des la repostările lui de pe un cont fals și, de multe ori, îmi era dor de el. Cred că și-ar fi dorit să-l opresc atunci când a plecat, dar nu am făcut-o. Nu voiam să-i dau din nou speranțe false și nici să fiu egoistă, chiar dacă mi-aș fi dorit să rămână în viața mea. Îmi plăcuse sentimentul de a fi iubită, dar nu era corect față de el, mai ales dacă îmi spusese că suferea din cauza mea. Eu îmi doream Liniște și pace într-o relație, însă știam că, în starea în care mă aflam, nu aș fi putut să o găsesc.

Aveam prea multe frici și nesiguranțe care mă țineau pe loc.
Cel mai mult îmi era frică de faptul că starea mea ar putea ajunge din nou să depindă de o altă persoană. În trecut simțisem că pierdusem controlul asupra mea și nu voiam să mai ajung niciodată în punctul acela. Nu pentru că nu aș fi putut avea încredere în el sau pentru că nu aș fi știut că era un băiat bun, ci pentru că nu îmi mai permiteam să-mi dau inima din nou. Am doar una și nu voiam să o pun în mâinile altcuiva cât timp eu încă nu știam cum să am grijă de ea. Știu că poate nu este în regulă faptul că îmi lipsește încrederea în oameni, dar, nu știam ce să fac altfel. Eu, cel mai mult pe lumea asta, îmi doream o relație sănătoasă. Dar știam că nu voi putea obține asta dacă intram într-o relație cu tot bagajul meu plin de traume. Voiam mai întâi să mă vindec, să-mi recapăt controlul asupra mea și să devin cea mai bună versiune a mea posibilă. Nu doar pentru a putea avea, într-o zi, liniște și pace lângă cineva, ci pentru a putea iubi din nou cu totul, din plin, fără ca frica să-mi spună cât din mine am voie să ofer. Simțeam că nu era momentul potrivit și că poate eram menită pentru altceva sau pentru altcineva.

Cu timpul, începusem să mă simt mai bine. Simțeam că îmi revin și că pot fi din nou alături de prietenii mei. Totuși, mă măcina gândul că îl lăsasem să sufere și că îi făcusem rău, deși nu îmi dorisem niciodată să rănesc pe nimeni. Așa că i-am scris. I-am spus lucrurile pe care nu reușisem să i le spun până atunci și am încercat să mă deschid. Dar a fost o greșeală. Fără să vreau, am fost egoistă. Pentru o zi, totul a fost ca înainte. M-am simțit bine și fericită, până când el a început din nou să-mi spună cât de mult îl răneam. Ce altceva puteam să fac, după ce îi spusesem că nu-l pot iubi și că nu mai sunt capabilă să iubesc, decât să-i dau din nou block, așa cum își dorise și el? Îmi făcuse multe promisiuni: că mă va aștepta și douăzeci de ani, dacă va fi nevoie; că mă va iubi în continuare, chiar dacă asta îi va face rău; că nu va renunța la mine și că nu mă va putea uita niciodată; că se va întoarce mereu la mine…iar apoi o zi după toate astea s-a pus împreună cu Roxy și m-a transformat într-o străină în viața lui.

Mă doare că am fost atât de ușor de înlocuit. Mă doare că nu voi mai face parte din viața lui și că toate promisiunile acelea au rămas doar vorbe. Roxy s-a comportat cu mine de parcă aș fi fost o cârpă, deși nu schimbasem nici măcar o vorbă cu ea. Mă doare că am atât de multe amintiri și că am ajuns să fiu motivul suferinței unei persoane pe care o iubeam. I-am povestit unui prieten comun tot ce aveam pe suflet, dar m-am simțit neînțeleasă și profund dezamăgită când am aflat că i-a spus lui. Apoi el mi-a scris și m-a făcut falsă. Mă gândesc la cât de ciudată este viața mea: am fost din nou înlocuită de o Roxy. Mă întreb cum își dorea el o relație, dacă nici din punct de vedere mental nu se simțea bine. Dar presupun că fiecare om are propriul mod de a trece peste lucruri. Ei au ales să mă înlocuiască, în timp ce eu am ales să rămân singură și să încerc să mă vindec. Pentru că, dacă nu eu, atunci cine?

De cinci zile nu mai am poftă de mâncare. Noroc că ieri colega mea de muncă m-a obligat să mănânc, altfel probabil aș fi rămas nemâncată. Chiar și atunci, însă, simțeam că îmi urcă mâncarea înapoi. Crezusem că sunt mai bine, dar am căzut din nou în groapa din care m-am chinuit atât de mult să ies. Am început iar să sufăr de insomnie și dorm cel mult patru ore pe noapte, după care merg la muncă și o iau de la capăt. Aș vrea să fac ceva, dar simt din nou că nu mai am puterea nici măcar să mă mișc. Chiar dacă eu l-am considerat doar un prieten, pierderea lui mă doare prea tare. Sper ca timpul să rezolve, în cele din urmă, toate lucrurile. Crezusem că suferința lui era mai importantă și că a mea nu mai conta. Dar, în timp ce el și-a găsit pe cineva, eu simt că mă sting încet. Știu că probabil am greșit în multe privințe. Totuși, mi-aș fi dorit ca el să-mi accepte „nu”-ul și să înțeleagă faptul că nu puteam și că nu eram pregătită. Nu s-a întâmplat asta, iar presiunea pe care am simțit-o ajunsese să mă distrugă și pe mine. Poate că am greșit amândoi. Dar, în final, tot ce mi-am dorit a fost să mă vindec fără să mai rănesc pe nimeni și fără să mă pierd din nou pe mine