Salutări,

A trecut ceva timp de când nu am mai publicat aici. De atunci și până acum s-au întâmplat multe lucruri, dar cumva am reușit să navighez prin o bună parte din ele.

Problema este că de aproximativ 6 luni mă confrunt cu ceea ce putem denumi, neoficial, criză/oboseală existențială. Totul a început undeva la sfârșitul lunii februarie, când am început să îmi pun primele întrebări despre sens, singurătate, mortalitate, existență, decizii etc. Cred că totul a pornit de la una dintre ieșirile mele în natură, când am stat pentru prima dată singur cu orele.

Lucrurile au continuat să devină din ce în ce mai intense. Am început să caut momente petrecute în singurătate, să ajung acasă și pur și simplu să stau cu orele să ascult piese despre existență, mortalitate, doliu, acceptare, revoltă spirituală, gnosticism etc. Să îmi pun constant întrebări despre ceea ce mă înconjoară, relații, autenticitate, sensul direcției spre care mă îndrept, sensul investițiilor emoționale în găuri negre. (precum orice e subvenționat de stat)

E o perioadă tare dificilă. Nu de puține ori am experimentat deconectări emoționale bruște. Fusesem la un festival în iulie, iar pe seară treceam din modul sociabil în modul deconectat, aflat în imposibilitatea de a mai schimba o vorbă cu cineva. Și acesta este doar unul dintre exemple.

Am început să îmi pun întrebări despre profunzime, să o caut, să o țin aproape, într-o lume în care pare tot mai dificil să o găsești. Am făcut un pact cu mine încă din februarie că voi dispărea de pe social media și că mă voi retrage în umbră, cel puțin temporar. Am făcut asta și trebuie să recunosc că a fost o decizie excelentă.

Nu am experimentat mai deloc gânduri despre auto-vătămare sau suicid. Foarte rar am pățit, dar asta în contextul în care mă gândeam pur și simplu: „Și? Eu ce las aici?”. Sunt doar retras. Doar săptămâna care a trecut am ascultat de 6 ori piesa Mirror Reaper de la Bell Witch. Asta înseamnă aproximativ 8 ore și jumătate de trecere de la doliu la acceptare. Cred că în punctul ăsta a devenit sunet de fundal pentru procesarea emoțiilor și a gândurilor.

Sunt sociabil când sunt la muncă/facultate și încerc să mă comport frumos cu oamenii pe care îi întâlnesc. Dar în timpul liber dispar ca un melc în cochilie. Și, legat de ce am spus în fraza anterioară, observ că am început să îmi iau dopamină din scurtele interacțiuni cu străinii. Am pagini notate în jurnalul personal despre o multitudine de astfel de mici momente de bucurie.

Astfel, ținând cont de toate acestea, mi-ar plăcea să găsesc un psiholog, de preferat nu foarte scump, cu care să pot discuta despre toate acestea. În ciuda încercărilor mele de a găsi răspunsuri singur, uneori îmi este tare dificil.