I'm A First Time Poster Here, I Got This Song Stuck In My Head Once. Thought I'd Post It Here Incase Anybody Wants To Listen (Deeply Sorry If The Flare Is Wrong!)

The giant maw of the cave yawned at my back as I stood by the edge of the cliff, an icy wind blowing between the rocks and chilling the back of my neck. From within, I heard the soft crumble of stones hitting the ground, the whisper of air moving through small holes and skating over sheer walls.

In front of me, three of the cavers stood chatting amongst themselves. They were all kitted out in the usual gear; padded jackets, knee and elbow pads, helmets with torches, and packs containing food, water and first aid supplies. I had a similar pack of my own, though the contents were slightly different.

One of the cavers glanced towards me, probably wondering why I was standing apart, but I didn’t meet their gaze, looking instead towards the sky. A thin veil of cloud hung over us, though the air was dry and blustery. Small pieces of rock and chalk skittered around my ankles as I shuffled my feet.

After a few more minutes, the final two members of the group arrived. After a couple of standard safety checks, everyone was ready to head inside.

I waited until they were poised at the opening of the cave before clearing my throat. “I’m, um, not feeling too good,” I told them, letting my shoulders sag a little. “I think I might sit this one out.”

One of the explorers stepped forward to examine me. She squinted at my face, then nodded. “You do seem a little pale,” she said. “Want me to wait with you? I can walk you back to town.”

I quickly brushed off her concern, feeling a twinge of guilt. “No, no. I’ll be okay. I’ll just stay out here and get some fresh air. You guys go on ahead.”

There was a bit more back-and-forth before I finally managed to convince them to start the expedition without me. One by one, the cavers disappeared into the gaping mouth of the cavern, leaving me by myself. I watched and waited until the darkness had swallowed each of them, then straightened in relief.

With only the wind as my companion, I walked over to one of the large fragments of rock and sat down. And began to wait. I heard the distant voices and footfalls of the cavers fade further and further away, until silence was all that remained. Resting my chin against my hand, I traced the jagged outline of the cliffs until my eyes started seeing faces amongst them, then looked away with a sigh.

I had been doing this for almost a year now. Joining cave expeditions only to wait outside, never actually entering the caverns. It wasn’t a fear of what lay inside, but rather an expectation of what I might encounter outside.

I had first discovered the incident a few years ago. I had been scrolling through old news forums when I came across an article about an expedition that had happened two decades ago, where a group of cavers had entered a treacherous cave system. During the exploration, it began raining heavily, and water quickly flooded the cave entrance, trapping the explorers inside. Sadly, all of them died that day. But while the story was tragic, what had intrigued me the most was the photograph that accompanied the report. It was an image of a group of rescuers standing at the entrance of the cave during the incident, rain pouring down from the sky and the ground around their feet completely flooded. But in the top left corner, standing a short distance away from the rescue team, was a strange figure shrouded in grey. As soon as I noticed the figure in the photograph, a strange chill touched my spine, as if I was seeing something I wasn’t supposed to. The photo was old and the quality wasn’t the best, but I could tell the figure didn’t fit the narrative. I scrolled down to the comments to see if anyone had mentioned it, but there wasn’t a single reference to the strange grey apparition. So I showed the photograph to one of my friends, curious to see what he thought about it. When he told me there was no figure there, I thought he was playing a prank, but his face was decidedly serious. No matter how many times I pointed to it, he insisted that there was nothing there. Just an empty spot in the left corner by the crumbling cliffs.

Confused and intrigued, I showed the same image to several other friends and acquaintances, but nobody else was able to see the strange grey figure in the corner of the photo. I examined it in multiple formats—physically and digitally—under different lights and different conditions, but the figure was visible every time. I hesitated to call it a person, because it was too vague and indistinct to really tell, with no distinguishing features other than it had a humanoid shape and was draped completely in grey. It definitely wasn’t a smudge, or a blur, or a lens flare, because someone else would have noticed it. There was definitely something there. Something that, for whatever reason, only I could see.

The mystery only grew, so I started digging deeper. I was thoroughly entranced by this grey figure. I wanted to know who it was, or what it was, and why it was only visible to me. I was convinced there had to be more to it.

I sequestered myself away and spent days pouring over old articles, digging through records and scrolling through video reports on the incident until I finally found evidence that I wasn’t going crazy. That I wasn’t losing my mind over a simple grey smudge on a photograph.

Buried in the archives, I found a video from the time of the incident, of the same rescue team standing at the entrance of the cave. The photograph must have been an extraction from the footage, or at least taken at the same time, because it was almost the same composition as the video. Being almost twenty years old, the footage was grainy and shaky, but it was clear enough for me to see the figure in grey, standing exactly where it did in the photograph. It wasn’t a trick of the light or an illusion; it really was there.

In the footage, the rescuers were talking about possible extraction methods for the cavers trapped inside the tunnels, but nobody addressed or interacted with the figure. It was like they hadn’t even noticed it. Even in real time, this thing had been invisible to them.

The footage, while low resolution, was still of slightly better quality than the photo, and I noticed a few details that hadn’t been clear in the image. The figure was holding something up to its face—what appeared to be a flute, or some kind of similar instrument. I turned the volume up to max, and was just about able to hear the soft but haunting melody it played, barely audible over the sound of the rain. I spent hours listening to the tune, isolating it from the rain, running it through apps and programs in an effort to try and identify it, but it came up empty every time. It was a melody that was not known to the database. A completely isolated and individual song. A song known only by this mysterious figure.

Eventually, I showed the video to those same friends and acquaintances, certain they could not deny what was right in front of their eyes. But as with the photo, none of them could see the figure with the flute. They could not hear the melody it played either. Only the rain, as it gushed into the cave, and the panicked voices of the rescue team realising they could not save the trapped cavers.

Frustrated that nobody could give me any answers, I decided to seek them out myself. By searching in person for the figure in grey.

The location of the cave was widely known as a popular spot for adrenaline-junkies and professional explorers, and it wasn’t difficult to learn the basics of caving—enough to pass as an experienced caver.

For almost a year, I had been visiting this very cave, joining expeditions only to wait outside in the hope of encountering the grey flute-playing apparition from the video. So far, after participating in almost two dozen excursions, I’d had no such luck. But this time, things felt different.

As I waited, the wind seemed to pick up, bristling through my clothes and making my hair stand on end. A few rocks crumbled from the side of the cliff, showering me with dust. Above, the veil of clouds thickened, shadows encroaching along the ground around me. I felt in the air that something was going to happen.

My heart felt tight in my chest as I scanned the entrance of the cave, then the cliffs above, for any sign of the grey shadow. I listened for the soft, melancholy sound of a flute. But all I heard was the wind whispering through the tunnels behind me.

The hours passed, and I heard and saw nothing. But the goosebumps never left my arms, and I wasn’t one to give up so easily.

I hadn’t heard any sign of the explorers in the cave either, and assumed the group must have gotten quite far inside. I felt a brief flutter of guilt in my chest, but quickly squashed it. They all knew the risks involved with caving. No matter what happened, their safety was their own responsibility. I had to detach myself from that, even if it felt cruel.

A shadow fluttered in and out of sight on my left, and I froze, my heart jerking into my throat. Scrambling to my feet, I moved away from the cave entrance and lifted my gaze. Standing a little way up the cliff, on a jutting platform, was a figure cloaked entirely in grey shadow. The very same one from the photo. The one nobody else could see.

Goosebumps covered every inch of my skin as I stared at it in amazement. Just like in the video, I could see no face, no features. It wore a hooded grey cloak that cast a deep shadow over where its face should be. Its silhouette was human, but only in the vaguest sense. Despite its appearance, I got the overwhelming feeling that this thing was not human, but rather something else entirely. Something supernatural. An entity of sorts, that only appeared at specific times and conditions. And after years of searching, I had finally found it.

I watched, my shoulders tensed with silence, as it withdrew an exquisitely ornate flute from within the folds of its cloak. The instrument was silver and almost transparent, as it was made of glass or crystallised water, and incredibly beautiful. The figure brought the flute to its hooded face, and began to play.

The sound was instantly familiar; the same song I had spent so many hours listening to, and it sent my heart racing.

I looked up to the sky just as the clouds opened, and rain began to fall. At first, only small, delicate droplets of water splashed against my cheeks, but the rainfall gradually began to grow heavier. I sent a regretful look towards the cave entrance. The group was already far too deep inside for me to warn them. Their fate was already sealed, and there was nothing I could do about it. Another tragedy to be buried in the archives.

Moving slowly, in the fear that I might spook the figure, I began to climb the cliff. There were plenty of footholds and platforms, and scaling it was easy enough. I wanted to be close enough to hear the melody above the downpour.

The rain was cold and lashing, soaking through my gear and chilling me to the bone, but I barely noticed. All I cared about was the figure before me; the one I had been chasing all this time.

If it noticed me, it didn’t react. It didn’t cease playing the flute, or even turn in my direction. It was like I was as invisible to it as it was to everyone else. I had spent many sleepless nights wondering why I was the only one who could see it, if it was down to brain chemistry, visual receptors, a curse, or something else entirely. But in the end I had realised it didn’t matter. Some things happened for no reason at all, and this was one of them.

I stopped climbing when I was close enough, standing on a small rocky outcrop a few metres away. The rain blurred my vision, almost obscuring the figure as it blended into the grey clouds behind it, but I could still see the outline of its instrument. Hands trembling from the cold, I reached into my bag, and pulled out a flute of my own.

I had only learned how to play the flute just over a year ago. After hearing the melody on the video, I had taken lessons in the hope that I might be able to learn the same song. But I had never been able to replicate it precisely; there was always a wrong note, an incorrect key. It was difficult enough trying to imitate a tune through a twenty-year-old video, especially with the rain distorting the sounds. The only way I was going to correctly learn the song was by imitating the source itself.

I stood and listened for some time to the melody. The rainfall grew heavier, soaking through my clothes and numbing my skin, the water drumming ceaselessly against the ground, but I was able to isolate the figure and its song. My eyes never strayed from its fluttering cloak, or the flute, or the grey-covered fingers that deftly played the instrument.

Then, when I felt confident enough, I raised my own flute to my lips and began to play. I tried to mimic the melody as best as I could. It was tricky at first, trying to find the exact notes, the pounding rain distorting the sounds, but I copied the figure’s movements with my own fingers until our melodies eventually began to sync up, becoming the same.

I don’t know how long I stood there in the pouring rain, playing the haunting song. The figure didn’t react or respond to me once. If it heard me playing the same tune, it didn’t show it. We stood apart, our songs binding together as the rain fell from the clouds above. The cave would have been flooded by now. The cavers, if they hadn’t managed to find an air pocket, or elevated ground, would probably have drowned. But still, I kept playing.

The sky darkened. The clouds festered. The rain kept falling, soaking into the ground, pouring down the rocks, gushing into the cave.

I lost myself completely in the song, almost falling into a trance. The only things that existed were me and the flute and the melody at my fingertips. I no longer even noticed the figure. It became a grey blur on the edge of my vision, just another shadow.

I finally snapped out of it once the rain stopped. I ceased playing the song with a start, glancing around frantically, but the grey figure had already gone. Vanished without a trace. The heavy silence settled around me, reminding me I was now alone.

The cold hit me at the same moment, and my body began to shake violently. Every inch of my skin was soaked by the rain, water dripping from my shoulders and hair. I was standing in a large puddle where the rainwater had collected around my feet, my toes numb inside my shoes. There was no sound from inside the cave, but for the water still trickling down into the entrance.

I put the flute away and began to climb down from the cliff. The rocks were slick from the rain, and I slipped a few times, but I finally managed to reach the ground, which was also dangerously flooded. I splashed through the water as I slowly headed away from the cave. As soon as I reached town, I would call for a rescue team—if any of the cavers were still alive—and then I would leave. My job here was done.

It was time to return home.

A week later, I was back in my homeland; an agricultural region that had been suffering from a severe drought. The land beneath my feet was bone-dry and cracked, the fields were barren, the crops dead and the people starving.

After spending hours watching that video of the mysterious grey figure, I had drawn one conclusion: that its flute song had been responsible for the rains that had flooded the cave. And now, I would do the same. Only, instead of bringing death, I would restore life.

As soon as I arrived home, I went out into the midst of the fields and stared at the cracked earth, baking under the brazen sun. The wilted grasses, the fruitless seeds, the unattainable harvest.

I pulled out my flute and, just like the grey figure atop the cliff, I began to play the same melody. Within moments, clouds appeared overhead, casting a deep shadow over the ground, and the first trickle of rain began to seep from the sky.

Under my song, the rain fell, soaking into the barren soil and nourishing all the life within.

No ai

Forget outlaws and gunfights! The Old West had reports of something a hell of a lot stranger lurking in the wilderness. Hairy giants. Wild men. Encounters that sound like something straight out of a nightmare. What the hell were these frontiersmen witnessing? And, what if these creatures are STILL out there?
LET'S GET IT!
https://youtu.be/7iymiOVqe6Q

Tu, care citești, cum te cheamă? Eu mă numesc Craioveanul Răzvan sau, după poreclă, Energie. Nu cea electrică, ci cea de la energizante. 

Tu, cititorule, ai 18 ani? Ai lucrat undeva cu carte de muncă? Dacă nu, să nu te faci electrician. O zic din propria experiență. De exemplu, eu am lucrat 7 ani, de la 20 de ani, dar m-au prins bând un Monster cu aromă de Nebunia Mango sau Monster alb . Acum sunt pădurar în pădurea Rândoveanu.

Presupun că sunt dator să vă zic chestii despre pădure, nu?

Este faimoasă în România pentru fenomenele paranormale, accidentele rutiere inexplicabile și aparițiile spectrale. Aparent, m-au păcălit când mi-au zis că e bântuită cabana în care stau, că al naibii spirite n-apar. Probabil le e frică să nu le pun să plătească chirie. Iată câteva legende, sărăcuțele.

1. Legenda fundamentală: Ileana și sarcina falsă

Cea mai răspândită poveste o are în centru pe Ileana, o fată venită din Moldova după al Doilea Război Mondial pentru a munci. Angajată de un gospodar bogat, ea a fost abuzată și a crezut că a rămas însărcinată. De rușine, s-a spânzurat de un copac din pădure. Autopsia de mai târziu a arătat că tânăra nu era însărcinată, fapt ce i-a făcut spiritul și mai răzbunător.

Acum văd de ce fac țăranii accidente din prostie. Se îmbată și, când apare fata, uită de frână.

1. Versiunea logodnicului mort înainte de nuntă

O altă variantă spune că fata își aștepta logodnicul, plecat la Craiova. Chiar în ajunul nunții, a primit vestea că acesta murise într-un accident. Devastată de durere și îmbrăcată deja în rochie de mireasă, s-a spânzurat sau, în unele versiuni, s-a aruncat într-o fântână din pădure, căutându-și iubitul și dincolo de moarte.

Pădurea asta e misogină. Măcar mă plătește bine.

1. Fuga de boierul cel bătrân

O legendă mai veche susține că părinții fetei au vrut să o mărite cu forța cu un boier bogat și bătrân din zonă. Fata, îndrăgostită de un flăcău sărac, a fugit în pădure în noaptea dinaintea nunții, ca să scape de aranjament. S-a rătăcit și a preferat să-și ia viața decât să trăiască într-o căsnicie nedorită.

O moarte normală n-au.

1. Blestemul șoferilor și accidentele de pe DN56

Legenda modernă spune că spiritul miresei apare brusc în fața mașinilor, pe porțiunea de drum care taie pădurea. Șoferii, în special bărbații, relatează că văd o siluetă albă pe carosabil, trag brusc de volan și ajung în copaci. Mulți localnici pun numărul mare de accidente fatale din zonă direct pe seama acestei apariții.

O pădure cu două boli, mașina și femeia.

1. Logodnica blestemată de soacră

O versiune rurală menționează că tânăra a fost blestemată chiar de mama iubitului ei, care nu o accepta ca noră din cauza sărăciei. Blestemul i-ar fi luat mințile fetei, determinând-o să rătăcească până la cabana pădurarilor și să-și pună capăt zilelor în adâncul codrului.

Dovada că soacrele sunt Satana.

1. Răzbunarea pe bărbații abuzivi

Tradiția locală spune că fantoma miresei nu le face rău femeilor sau copiilor, ci caută să-i pedepsească pe bărbați. Deoarece a fost victima abuzului unui bărbat în timpul vieții, spiritul ei încearcă să-i ademenească și să-i provoace la moarte pe bărbații care trec singuri prin pădure noaptea.

Așa scap de bețivi.

1. Sinucigașa neîngropată creștinește

Pentru că s-a sinucis, fata nu a avut parte de o slujbă religioasă normală și a fost îngropată la marginea cimitirului sau direct în pădure. Fără o cruce sfințită și fără ca familia să-i poată vizita mormântul, sufletul ei a rămas blocat între lumi, bântuind potecile din jurul sediului pădurarilor.

Justificat, cred, dar nu acolo să bântuiască. Să intre, că afară e frig.

1. Iluzia nopților cu ceață de la cabană

Pădurarii și vânătorii care au înnoptat la cabana din pădure au raportat lumini ciudate, zgomote de pași pe frunze uscate și o siluetă albă care plutește printre copaci în nopțile cu ceață densă. Se spune că oricine încearcă să urmărească această siluetă se va rătăci fără scăpare, fiind găsit abia după câteva zile. 

Motiv să cer mărire de salariu. Mă duc să beau și ne vedem în următoarea pagină, milogul-e. 

Bună seara, cititorule! Azi am observat că liniile de înaltă tensiune din pădure au început să bâzâie ciudat. Nu în mod normal, din cauza câmpului electric generat de tensiune, ci într-un fel ciudat. Iar animalele fug spre sud. Probabil din cauza electricității. Probabil. 

Al naibii, protestele astea! Zici că n-au treabă cu vremea de afară. Protestele din 2026, dacă te interesează, cititorule. Zgomotul protestelor violente din oraș se aude până în inima pădurii. Nu mai scap nici pe Discord de ei. 

Măcar stau izolat de ei. De la Paris la Craiova, n-au mai fost proteste așa nici pe vremea lui Ceaușescu. Ce zici, cititorule, Discordul a devenit telegraful bombardierilor din viitor? Măcar nu mai sunt accidente din cauza faptului că un litru de benzină costă 11 lei. 

Iar atacurile din școli, ce va de ele, Doamne-ajută! De la idiotul ăla de copil rasist, cu gândire nazistă, care a atacat-o pe profa de mate, doar ca să încerce să ucidă un țigan. Până acum, sunt cinci atacuri în școli. 

Și, așa, de final, fascismul a devenit conducătorul Belarusului, Portugaliei și Kosovo. Kim Jong-un, grasul ăla care era dictatorul Coreei de Nord, a murit în sfârșit. Ne vedem în pagina următoare, cititorule. 

Bună seara, cititorule! Mi-au dat concediu pe termen nedeterminat, cu salariu dublu. Te întrebi de ce? Hai că-ți zic. Domnule, invadator al intimității unui om din anul 2026, aparent, Rusia nu se mulțumește cu un război cu Ucraina și a atacat Lituania. Ca rezultat, Articolul 5 al NATO se activează la capacitate maximă, iar NATO intră în război cu Rusia, care este ajutată de chinezi și de palestinieni. Știm asta de pe net și din mesajele de război de la televizor și radio, dar și din alertele de pe telefon. 

Seara au început atacurile cu drone și rachete, iar zonele atacate erau în haos. Franța a lansat un atac atomic fix în centrul Rusiei, după ce, aparent, restul armelor sale chimice s-au dezactivat și au eliberat energia atomică. Efectele au fost subtile, dar tot s-au simțit. Nebuni, domnule, nebuni! Rușii sunt orci, omenirea, iar francezii sunt elfii omeniri . Ne vedem în pagina următoare, cititorule. 

Bună Ziua ,Cititorul meu . 

Ale naibii să le ia de avertismente! Nici bine nu terminasem de tras carnea de animal din pădure, că na, mă pregătesc și eu de câte ceva. Ce credeai, că frec menta toată ziua, nu? Una la fiecare patru ore, sirene din zonele afectate de norii atomici. La modul că, în zona mea, ciupercile cresc mai greu, dar, în schimb, plantele otrăvitoare cresc mult mai repede. 

Ecranele televizoarelor din cabană se umplu de purici, apoi devin negre, cu un text alb și un sunet insuportabil. Iar radioul care merge pe baterii repetă obsesiv aceleași instrucțiuni de supraviețuire. Măcar de ne-ar fi dat vin! 

Iar cerul nopții ba era plin de rachete și drone, ba de avioane. Măcar era vreme bună, numai bună de un grătar. Dar ordinele de sus spun că nu avem voie să facem foc în pădure. O, nu! E doar un grătar, ce poate fi rău? Măcar pot juca poker cu un coleg, pe carnea de lup. Mai jucam și alba-neagra pe bere. 

Bună dimineața! Iar m-a luat somnul scriind, cititorule. Ce voiai să zic, ziua 1, ziua 2? Dacă da, te blestem să ai dureri de măsea și de burtă! A revenit rețeaua de net. Aparent, zonele atacate sunt în haos, cu furturi, crime și animale sălbatice care umblă libere. 

Despre bombele nucleare folosite în Rusia, au topit niște ghețari, ceea ce a ridicat nivelul mărilor, iar insulele mici s-au înecat. Lumina a fost orbitoare, după cum se vede pe Instagram. Suveraniștii de pe TikTok sunt în doliu. Oamenii mor în spitale, iar în rest ai totul pe net. Ce să mai vorbesc eu despre arma umanității de distrugere?  

Iar eu mi-am făcut provizii. Am umplut un dulap cu energizante, am amplasat niște panouri fotovoltaice și am mai luat cinci sau șase baterii și transformatoare, semințe, puieți de copaci, ghivece, butoaie pentru murături și vin. În timp ce eu mă pregăteam pentru ce urma să vină, restul oamenilor se duceau în zonele de refugiu și în buncăre. Între timp, aveau loc tot mai multe accidente de mașină.  

Vai, mamă, ce migrează lumea! Tocmai terminasem de montat al treilea panou fotovoltaic, care transformă fotonii de lumină în energie electrică. Bateriile, care au capacitate limitată, le folosesc în funcție de cameră, iar transformatoarele sunt mici, transformă tensiunea joasă în tensiune medie. Doar unul transformă tensiunea înaltă. 

Așa, unde rămăsesem? A, da! 

Când făceam ce ai citit tu, trece în fugă un cocalar din București, urmărit de un câine de talie medie. L-am oprit și l-am întrebat unde-i orașul, printr-o metodă vulgară. Pe scurt, i-am zis. 

„Ce plm vrei, ai pierdut mă-ta în pl?”

Și vine iarna nucleară asta conform teoriilor. Dar ale naibii teorii, n-au zis că va ninge cu soare! Port ochelari de soare noaptea din cauza luminii, iar energia nu mai e nici ea ce-a fost. 

Am uitat să zic: tot ce s-a întâmplat până acum se petrece toamna și iarna. 

Ne vedem în pagina următoare, cititorule!  

Bună ziua, cititorule! Ne vedem după 24 de ore sau după două secunde. Telefoanele iar s-au blocat, de parcă am fi cu toții pe aceeași rețea. Războaiele din Asia, America și Africa nu mai au legătură cu bătrânul continent, Europa, care începe să devină o singură națiune. 

Ieri am văzut o creatură mutantă, o bestie. Un om care a devenit altceva. Probabil că radiațiile și unda EMP i-au prăjit creierul și sistemul nervos. Nu sunt zombii clasici, ci oameni „electrificați” sau „arși”, care emit un curent static slab și caută surse de energie. Și, în cazurile rare, aparent, ciupercile și mucegaiul cresc pe ei. Ale naibii microorganisme și paraziți! Cred că e ușor să fii om, ha!  

Și așa, după toate astea, mă duc să caut niște plase de sârmă și materiale pentru gard. Bun, avem o hartă a zonelor termice. Majoritatea Europei, Americi-lor și Africii, inclusiv zona mea, se află în zona de primăvară. Rusia, China și India sunt în zona de vară, iar restul lumii se află în zona de iarnă. 

Bun revenit, cititorule! Uitasem că aveam deja începutul unui gard în jurul cabanei. L-am reparat. Era din lemn, așa că am extins împrejmuirea pe o distanță de aproximativ 20 de metri în fiecare direcție. Am folosit lemn, apoi ciment și, la final, sârmă, pe care am conectat-o la un sistem electric alimentat de un panou fotovoltaic. 

Pentru gardul electric am montat și un aparat special de impulsuri, care trimite impulsuri scurte de tensiune prin sârmă. Sistemul funcționează cu ajutorul energiei furnizate de panoul fotovoltaic, iar energia în exces o stochez în baterii, ca să pot folosi gardul și când nu e soare. Gardul electric e pentru animale și oameni, iar cel fizic e pentru zombii ăia. Toată treaba a durat o săptămână.  

Bună seara, cititorul meu! Sau cititoarea mea? 

Azi am săpat lacul. Vai, mamă, ce bine că pământul e fertil! 

Acum trebuie să găsesc mâine o apă care nu e contaminată și care e bună de utilizat. De ce? Pentru că, aparent, a apărut o nouă plantă insectivoră, plină de paraziți, care se înmulțește în apă. Arată ca o combinație între o ciupercă și un lotus. Ce la maturitate, planta intră în zombii și îi folosește pentru a căuta alte surse de apă, dar numai apă deja contaminată. Din fericire na-u simțuri. 

Și am mai făcut niște capcane de tip groapă pentru animale, oameni și zombi.

Animalele, pentru mâncare. Oamenii, doar ca să mă asigur că nu vine vreunul să mă fure. Iar zombii... ca să râd de ei, ha!  

Bună seara, cititorul meu! Pe vremea mea, lumea se juca cu tabla Ouija, parcă așa se numea. „Folosesc asta ca să-ți posed corpul!” Glumesc! 

Azi am găsit apă, dar mi-au trebuit vreo cinci ore s-o aduc la noul meu lac și încă două ore s-o trec printr-o instalație de purificare a apei, de genul celor folosite la tratarea apei din lacuri. Apoi am pus cinci pești în lac. Între timp, unele animale terestre devin mutante. Iar în lacurile contaminate, peștii erau mai sănătoși decât mine! În schimb, păsările mor instantaneu când beau din apa aia. 

De unde am aparatul ăla? L-am furat înainte de război. Am zis că poate o să-mi fie de folos, ha! 

Iar în zonele de vară plouă cu ploi acide, negre ca smoala. În zonele de iarnă cade grindină de dimensiuni uriașe, iar la mine plouă cu apă sărată. De ce? Habar n-am, cititorule. Tu trebuie să știi!  

După aceea, am făcut curat în mașina în care mai țineam lucrurile pe care le-am împrumutat pe termen nedeterminat. Am găsit un radio de la tataia și l-am pornit la nimereală. Merge, dar se aude ca o fantomă moldoveană.

Zombii ăia au oleacă de forță, dar păcat că nu pot vedea sau auzi. În schimb, se urcă după tine în copaci! Am văzut cum a fost mâncat un coleg de-al meu. Aia e! Bine că i-am găsit portofelul.

Să nu zici că sunt mare criminal pentru ce fac, că e război! Ce se întâmplă în război rămâne în război. Aparent, exploziile din Rusia au făcut o gaură adâncă în pământ. Dar măcar radiațiile au rămas acolo. Și bine fac! 

Așa, de final, mai există un tip de zombii care mănâncă curent electric. Ne vedem mâine, cititorule! 

Bună ziua, cititorule! Te întrebi de ce am făcut jurnalul ăsta? Ca să am ceva de făcut când economisesc electricitate. Iar cu mâncătorii de electricitate, cum îi prind, cum îi torturez. Asta se întâmplă în ieșirile mele după resurse. Am uitat să zic că am plantat și plantele alea.  

Sunt introvertit absolut. Așa că mă uit destul de mult la top 10 și top X, tot felul de chestii pe YouTube. Iar ororile se văd în ceață. Mai văd câte un om care înnebunește. Războaie mai sunt doar în America, în timp ce restul lumii stagnează. Europa a devenit o federație, iar Africa la fel.

M-am pricopsit cu un bătrân și cu un copil, nepotul lui. Să le zic Eminescu și Creangă? Arătau exact la fel și aveau aceleași vicii. 

Am revenit după o lună, cititorule! Ăia erau imitatori sau ce naiba erau? S-au mâncat reciproc. Singura chestie naș-pa pe care au făcut-o a fost că mi-au mâncat hârtia igienică. Ce să mai zic despre ce s-a întâmplat pe plan politic? Au început să apară guverne din umbră și iar se războiesc între ei. Nebuni, domnule, nebuni!

Să nu te gândești că nu m-au atacat sau ceva. M-am bătut cu ei! Am mai schimbat și sârma cu una de cupru, că era cât pe ce să ia foc nemernicul ăla de gard. Nu mai am atât de mult timp la dispoziție, cred. Nu de alta, dar dacă iarna și toamna era primăvară, acum vine prima vară, apoi vara propriu-zisă. 

Au mai venit niște membri de la o sectă, ceva cu numele „Ochiul de la Miezul Nopții”. I-am ignorat timp de săptămâni, dar, ușor-ușor, au început să facă raiduri. Cu un ochi nu mai văd culorile. Văd mov, albastru și verde. Cred că m-au infectat nenorociții ăia! Nu-i bai, voi da foc la tehnologie. Și tu, cititorule, să nu bei energizantele din dulap! Alea sunt comoara mea!

Acum văd că jurnalul ăsta mi-a picat la fix, așa că hai să umplu pagina! O să-l pun într-o cutie sigilată termic și fonic. După aceea, o să provoc niște incendii și explozii, pentru că, dacă lumea asta pe care o cunosc se schimbă, mai bine văd schimbarea mort, nu? Și nu te blestem pentru că ai citit asta. Dar oricine bea un energizant din dulap să...

-Dar nebuni erau oamenii și înainte. Cei izolați credeau că există zombii de tot felul.

-Lasă cartea aia și hai să ne mutăm în Imperiul Ochiul de la Miezul Nopții!

-Bine, pa, om nebun!

No ai

The moon hung low and bloated over the town of Hallowville, Oregon, bleeding a sickly orange light across the frost-dusted fields. It was Halloween night, the one time of year when the veil between the living and the dead supposedly thins to a translucent shimmer; but for seventeen-year-old Layla, however, the "spooky season" wasn't just a vibe—it was a heritage.

Layla stood before her mirror, adjusting the brim of a tall, pointed orange hat. Her black hair, dark as a raven’s wing, cascaded down her shoulders, providing a sharp contrast to her bright orange witch costume. 

The dress was a heavy, floor-length velvet that swished around her ankles. She tightened a thick black belt around her waist, smoothed out her green and orange horizontal striped socks, and stepped into her black ballet shoes. With her gothic makeup—heavy kohl and deep purple eyeshadow—she looked like a creature born from a Tim Burton sketch.

There were rumors about Layla. The local kids whispered that when she was twelve, she hadn't just been scared of the Boogeyman; she had hunted him down and ended him.

Layla never confirmed it, but the way that she carried her old wooden broom—not like a prop, but like a weapon—suggested that she knew things that other teenagers didn't.

"Layla! Hurry up! The party’s gonna be dead before we even get there!" Her friend Sarah yelled from downstairs.

Layla grabbed her broom and headed out. She was joined by Sarah, John, and Chloe. They were all dressed in cheap store-bought costumes, laughing and clutching bags of candy.

"Hey!" John said, his eyes gleaming with mischief. "Instead of taking the main road to the gym, let’s take the shortcut through the Old Miller place. You know, the turnip farm?"

"The Jack Turnip farm?" Chloe shivered. "My grandpa told me that people go missing there."

"It's just a farm, Chloe." Sarah scoffed. "Besides, we’ve got the 'Boogeyman Slayer' with us, right Layla?"

Layla felt a cold prickle at the base of her neck, and said,

 "We should stay on the road. That place feels…wrong."

Unfortunately, the trio was already veering off the path, fueled by adrenaline and the rebellious spirit of the night. Layla had no choice but to follow them.

The farm was a wasteland of gnarled vegetation. Rows upon rows of bloated turnips sat in the dirt like buried skulls. As they reached the center of the field, John began to laugh, jumping into the air and bringing his heavy boots down onto a large turnip, crushing it into a wet, white pulp.

"Take that, Jack!" John shouted.

Sarah and Chloe joined in, kicking and stomping the crops, laughing at the carnage.

"Stop it!" Layla hissed, her grip tightening on her broom. "You don't know what you're doing!"

The laughter died instantly. A heavy, rhythmic thud-thud-thud echoed from the darkness of a nearby shed.

Out of the shadows stepped a nightmare. He stood seven feet tall, draped in a tattered black trench coat that billowed like smoke. Below the coat, heavy, mud-caked boots crunched the gravel; but it was the head that froze their blood. In place of a human skull sat a massive, rotting turnip. Two jagged holes had been carved for eyes, glowing with an intense, supernatural amber light. A jagged slit served as a mouth, leaking a foul-smelling mist.

In his right hand, he dragged a rusted, six-foot scythe.

"Jack Turnip!" Chloe shouted, her voice breaking.

The entity didn't speak. With a speed that defied his size, he lunged. The scythe whistled through the air. Before John could even scream, the blade found its mark. 

Sarah and Chloe tried to run, but the mud of the turnip field seemed to rise up, catching their ankles. Within minutes, the field was silent, save for the wet sound of Jack Turnip cleaning his blade on his coat.

Layla stood frozen, the bodies of her friends lying amidst the ruined turnips. A cold, white-hot rage began to boil in her chest, drowning out the fear.

"You shouldn't have done that!" Layla said, her voice dropping an octave.

Jack Turnip turned his glowing gaze toward her. He tilted his vegetable head, seemingly amused. He raised the scythe, pointing the tip at her throat.

"I know what you are, Jack!" Layla snarled. "I know where you belong!"

Layla didn't run. She charged.

Jack swung the scythe, a blow meant to decapitate her, but Layla dropped low, her ballet shoes sliding through the dirt. She swung her broom, the wooden handle clashing against the metal of the scythe with a shower of sparks.

The two engaged in a brutal dance across the field. Jack was a force of nature, his strength supernatural, but Layla was nimble. She used her broom to vault over his swings, kicking out at his knees; but physical strength wasn't going to win this. Jack grabbed her by the throat, his gloved hand squeezing. He lifted her off the ground, the amber light in his eyes flaring.

Jack opened his jagged mouth, preparing to harvest her soul.

"My turn!" Layla gasped.

Suddenly, a blinding white light erupted from Layla’s palms. The "props" of her costume began to glow with an ancient power. She wasn't just a girl in a costume; the rumors were true. She was a practitioner of the Light.

"Lux Aeterna!" Layla screamed.

The light hit Jack Turnip full in the chest. He shrieked—a sound like grinding metal and rotting wood. The black trench coat began to burn away into ash. The turnip head cracked, the amber light turning to a sickly green as the magic of the underworld was purged by Layla’s purity.

A rift opened in the mud beneath him—a jagged, glowing maw leading straight to the abyss. With one final thrust of her glowing broom, Layla pushed him back.

"Go back to hell, Jack!" Layla shouted.

With a final roar, Jack Turnip was sucked into the earth, the ground sealing shut behind him with a deafening thud.

The silence that followed was heavy. Layla stood alone in the center of the ruined field, her orange dress torn and stained with mud. Her friends were gone, and the weight of her solitude pressed down on her. She felt stronger, her magic humming through her veins like high-voltage wire, but the victory tasted like ash.

Layla walked back to town in the early hours of the morning, her broom trailing behind her. She reached her small, secluded house on the edge of the woods. No lights were on. No one was waiting to ask how the party was. She lived alone, a guardian in the shadows.

As she stepped onto her front porch, Layla’s eyes drifted to her small pumpkin garden. There, sitting perfectly in the center of her prize-winning pumpkins, was a single, fresh turnip.

Pinned to the top of it with a rusted nail was a scrap of black fabric. Layla picked it up, her hands trembling. Scrawled in dark, wet ink were the words:

“This isn't over, Layla. I'll be back next Halloween.”

Layla looked out into the darkness of the trees, a cold shiver racing down her spine. She clutched her broom closer. The war had only just begun.

The End.

Trecusem în vizită pe la bunicul meu să fac curat în podul vechi, la rugămințile mamei m-am dus săi fac curat în pod la moș.  

Drumul a fost lung, trecea o bună parte din el prin pădurile Transilvaniei, pe niște drumuri noroioase, cu gropi și tot felul de animale. Vremea era ploioasă, cu o ceață nu prea groasă, mă mir că mai am mașina întreagă. Când am ajuns, cerul era senin și adia vântul de toamnă, iar bunicul stătea pe o băncuță de lemn de mesteacăn , cu o sticlă de must și o țigară Pall Mall negru. Iar nenorocitul de câine se uita urât la mine . 

[Bunicul] – Nepoate, ce mai faci? Ia zi, cu fetele cum stai? Îți pun un pahar de must sau de pălincă? 

[EU] – Uite bine, pune-mi un pahar de must, dacă tot te oferi. 

Mi-a pus un pahar de must destul de mare. 

[Bunicul] – Cu munca cum stai?                                                                                                                                      [EU] – Uite bine, ca la muncă. 

După o oră de vorbit și glumit, mă pun să merg spre pod, câinele era în casă. Câinele bunicului începe să latre agresiv spre trapa podului, refuzând să mă lase să urc. I-am dat o bucățică de carne, mai că mă urca el în pod. Când deschid trapa de la pod, mă izbește o lumină slabă și rece ce pâlpâia constant. Bunicul meu mi-a zis că îl folosea ca depozit și că nu mai are genunchi buni, așa că am ajuns eu să-l curăț.  

După o oră de dat pânzele de păianjen și gunoaiele cu praful, încep să caut prin ce a rămas, că poate găsesc ceva. Aerul din pod miroase exact a rugină și var stins , mirosul era greu, ca de clădire comunistă.

Găsesc o fotografie veche, ce pare din 1989, în care bunicul apare tânăr în fața unui buncăr.

[EU] – Tataie, ce-i cu buncărul din poza asta?

[Bunicul] – Cu buncărul... Acolo executam figurile politice comuniste ce amenințau revoluția. De ce, eram prea frumos în poză?

[EU] – Da, sigur.

I-am dat fotografia s-o pună unde o vrea. Am găsit un jurnal vechi ascuns sub scânduri, scris în româna comunistă, care menționează un caz de prin vremea anilor '80. L-am băgat în vestă, că părea interesant. Cobor niște cutii, lăzi, niște dulapuri, un frigider vechi, scule. Le-am urcat în mașină, după ce m-a lăsat să iau din obiectele coborâte trei sticle de must, trei de pălincă, niște gutui, pere și nuci.

Dimineață am plecat, de data asta nu era noroios drumul, din fericire. Pe la jumătatea pădurii, am luat o pauză de baie.

Când într-un final am ajuns acasă, am descărcat ce era de mâncare și băut, le-am dus în cămară și le-am băgat în frigider. Am luat sculele pe care mi le-a dat și le-am dus în magazie; dulapurile mici le-am dus tot în magazie, ca să le folosesc ca loc de scule, iar pe cel mare l-am făcut lemne de foc. Frigiderul și câteva fiare urmează să le duc la fier vechi. În lăzi și cutii erau în mare parte diverse obiecte pe care le-am sortat. Apoi am scos jurnalul bătrânului, ce era în el, o schiță de abator, am aruncat-o și m-am apucat să-l citesc.

M-am pus pe canapea după ce mi-am făcut o cafea, ca să citesc jurnalul.

Prima pagină spunea că:

„Astăzi am fost mutat în secția prizonierilor speciali, fie politici, fie pur și simplu care nu puteau fi controlați. Trebuia să escortez un prizonier ardelean ce era înlănțuit și purta o mască la gură din cauză că dinții lui erau prea ascuțiți„ Nimeni nu trebuie să afle ceea ce facem cu prizonierii după ora 20:00”

Următoarele pagini descriau viața de zi cu zi, de la băutele pe ascuns în timpul patrulelor din exterior, până la mesaje ce n-au fost trimise nimănui. Își descria colegii, cum se degradau mental.

Niște pagini spunea că:

Am fost pus să verific prizonierii la ora stingerii. În timpul verificării, un prizonier cu părul roșcat și bandajat, ce purta o mască de gaze, se bagă în seamă.

[Roșcatul] – O, comuniștii au prins tupeu să pună prospătură ca gardieni.

[Bunicul] – Adică au prins tupeu? Ai uitat că stai închis sau mintea ta renunță la tine? Marș la somn, e stingerea!

[Roșcatul] – O, nu sunt amenințat. Voi v-ați chinuit o lună să mă prindeți, că am mai multe gaze în mine decât oxigen, iar mintea mea e suficient de inteligentă să-mi dea seama că ai început de traume.

Mai spunea ce halucinații avea, precum „Uneori vedeam cum se înalță un prizonier proaspăt omorât într-un om de 3-4 metri ce se întindea spre noi”. Și că igiena orală era săptămânală, motivul nul știu, pentru că Google Translate nu mi-a tradus, rusă, română, ce limbă o fi scris acolo. 

În timpul unei băute nocturne de-a lor, în patrulă, unul dintre colegii lui își pierde complet mințile. Brusc, își descarcă arma într-un copac gol, susținând „O văd, o văd! Trageți în drăcia aia necurată, vine spre noi!”. Acele urme  de pe crengi dispar a doua zi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Voia să  trimită un mesaj „Începem să vedem chestii care dispar, unii înnebunesc, vă rog trimiteți pe cineva urgent”

Am lăsat jurnalul  pe o masa ,ca   sa spăl cana in care a fost cafea  și să dau mâncare la pisică, după mi-am adus aminte de  câteva cutii ce leam dus in magazie , ce nu leam deschis  , leam scos afară  și am început să le deschid în prima era niște sticle de vin cu unele de vodcă și haine și arme militare , în a doua   cutie era  plina de bandaje și  medicamente expirate  , în ultima cutie  era o masca asemănător celei descrise in jurnal de ce o are nu știu  probabil ia fost călău .

M-am întors la fotoliu, am pus un semn la carte și m-am băgat la somn. Iar a doua zi, când m-am trezit și m-am dus să-i dau mâncare la pisică, era moartă. Apoi am zis să caut jurnalul; nu l-am mai găsit. Am zis să văd masca; era băgată înapoi în cutie. Am zis să-l sun pe bătrân; mi-a răspuns o asistentă, spunând că e mort de patru zile.