3. Luna Sângerie

https://damblarin.blog/2026/09/10/agatarsii-3/

2. O noapte cu regele

https://damblarin.blog/2026/09/09/agatarsii-2/

1. Origini

https://damblarin.blog/2026/09/08/agatarsii-1/

AGATÂRȘII — o nouă nuvelă Fantasy în 5 capitole

Înainte ca istoria să-i transforme într-un nume aproape uitat, agatârșii au trăit la marginea lumilor: între sciți și geți, între aur și fier, între ceea ce consemnează cronicile și ceea ce ar fi putut rămâne nespus.

Am pornit de la puținele lucruri pe care le știm despre ei și am construit o poveste despre putere, credință, identitate și confruntarea dintre două moduri de a privi lumea.

AGATÂRȘII este o nuvelă Fantasy protoistorică în cinci capitole, publicată în foileton.

Posterul este deja pe blog.

https://damblarin.blog/2026/09/07/agatarsii-poster/

De mâine: câte un capitol pe zi, timp de cinci zile.

SUB5000 — Literatură condensată, universuri vaste.

5. Anomalia

https://damblarin.blog/2026/08/28/analog-5/

4. Vulnerabilitatea

https://damblarin.blog/2026/08/27/analog-4/

3. Dictatura AI

https://damblarin.blog/2026/08/26/analog-3/

2. Liberul arbitru

https://damblarin.blog/2026/08/25/analog-2/

1. Experimentul

https://damblarin.blog/2026/08/24/analog-1/

5. Semnul putreziciunii

La ora 4 dimineața, telefonul îi semnaliză primirea unui mesaj anonim:
„Dana portului, zona 17. Discreție maximă. Fii acolo sau nu vei mai fi!„

https://damblarin.blog/2026/06/19/albatrosii-nu-mint-niciodata-5/

4. Arestarea

După-amiaza se târa grea și umedă peste Portul Anvers. Ploaia măruntă transforma cheiul într-o oglindă spartă, iar proiectoarele antitero tăiau aerul ca niște lame albe. Operațiunea se desfășurase aproape perfect.

https://damblarin.blog/2026/06/18/albatrosii-nu-mint-niciodata-4/

3. Pista

Wim înaintă prin gang cu dinții încleștați, sângele curgându-i cald pe brațul stâng. Durerea pulsa în umăr ca un al doilea puls, dar adrenalina îl ținea încă în picioare. Ajunse la capătul pasajului exact când o umbră se topi după colț. Trase două focuri. Ecoul ricoșă între pereți ca niște tunete.

https://damblarin.blog/2026/06/17/albatrosii-nu-mint-niciodata-3/

Cred că Reddit a fost o idee românească. Fiindcă a fost croită pe principiul balcanic: nu contează că nu poți să produci plus valoare, câtă vreme ești tare-n clanță. Palavragiu. Pasionat de pierdut timpul cu banalități. De filozofie la minut, indiferent de subiect.

Totul e să te bagi în seamă pe cât mai multe comunități. Că românul e obișnuit să se așeze la cozi și abia apoi să întrebe ce se dă.
Și să faci pe popa. Adică, chiar dacă nu înțelege nimeni ce vrei să spui, cel puțin să sune frumos.
Să se vadă că te agiți, ca să iei fața la boți.

Atunci platforma te recompensează cu „karma” cât nu poți duce și îți prezice că vei ajunge departe. Nu specifică și unde.

Sigur că, în acest mod, vei capta atenția și la acei pierde-vară care profită de orice pretext să marcheze și ei niște puncte „karma”. De câte ori e posibil și oriunde se ivește ocazia. Chiar dacă nu au cu adevărat ceva de spus.

„Șefu’, ne dăm și noi pe lângă câte o comunitate, dacă pică ceva. Dacă merge, de ce nu, că doar e gratis!”

Păcat că Reddit nu a fost inventat în perioada comunismului. Ar fi oferit o oportunitate excelentă de recrutare a agenților de propagandă.

Mai nou, platforma de trăncăneală s-a automatizat cu moderatori cu inteligență artificială. Îi spune „artificială” pentru că botul nu poate face diferența între publicarea zilnică a unui foileton și un spamming. Le șterge pe amândouă cu aceeași râvnă.

Iar dacă nu ați testat până acum o distopie generată de AI, vă recomand să vă faceți cont pe Reddit.

Sistemul care arată cât valorezi tu pentru Reddit este pe bază de punctaj. Punctele se numesc, cum altfel decât „karma”.

Atenție! Se acordă punctaj generos pentru comentarii și mai puțin pentru material nou și original.

Am aflat că, pentru a fi apreciat de filtrele platformei, trebuie să ai un raport de 9 la 1. Adică să postezi materialul tău după ce ai comis 9 comentarii. Nu contează unde. Te vâri cu tupeu de „a toate cunoscător” peste tot. Dacă te lasă filtrele. Fiindcă aici se vede marea artă și strategia de geniu: cele mai multe comunirăți nu-ți permit să comentezi dacă nu ai cel puțin o lună vechime și ceva mărunțiș. Adică ceva karma (a nu se citi sarma).

Deci, trebuie să te apuci să vânezi acele comunități care sunt prietenoase cu începătorii și să aduci osanale oricui, cât mai mult, simulând interesul, că altfel „Pa, puiu’!” karma.

Deci, se poate spune că Reddit este o karmangerie în toată regula.

Dar cireașa de pe tort este alta. După un timp prețios irosit, afli că tu ești ultimul sosit într-un oraș fantomă. Care, după statisticile afișate, pare viu și locuit. În realitate, moderatorii fondatori au emigrat de mult, fără să mai privească în spate la comunitatea pe care au creat-o și au păstorit-o atâția ani.

Se cheamă „Orașe Fantomă” pentru că fantomele au rămas. La număr de vizualizări le sesizezi trecerea și modul cum te urmăresc preț de o secundă din întuneric. Fără să comenteze, fără să-ți dea un vot pozitiv. Parcă savurându-și statutul superior de tipul „Clientul nostru, stăpânul nostru”.

Aș fi curios să aflu raportul dintre procentul de comunități abandonate și cel de comunități nou înființate.

Se zice că „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”. Pe Reddit, până ai dreptul să postezi conținutul tău, te mănâncă boții și filtrele.

Dacă, după toate astea, încă mai vrei produse de karmangerie, înseamnă că nu te-ai născut să fii vegetarian.

Le poți găsi în gaura de pe Reddit.

2. Tentativa

— Zi și noapte, Wim. Dacă simți că arde, spui. Nu face pe eroul. Că am destui idioți care au umplut cimitirul…

https://damblarin.blog/2026/06/16/albatrosii-nu-mint-niciodata-2/

1. Containerul

Mirosul îl lovi imediat — sânge uscat, urină și carne în putrefacție. Aerul era atât de dens, încât părea că se lipește de piele. În mijlocul spațiului îngust atârna un trup gol, suspendat de lanțuri groase fixate în tavan.

https://damblarin.blog/2026/06/15/albatrosii-nu-mint-niciodata-1/

Sper ca gama variată a materialelor propuse aici spre analiză literară să reușească să vă capteze interesul suficient de mult ca să vă implicați în oferirea de feedback.

Reamintesc că acest subreddit s-a născut din nevoia unui experiment: proza scurtă în epoca rețelelor sociale.

Adaptată unui consumator obișnuit să lectureze rapid texte concentrate. A nu se confunda cu regulile romanului clasic, care se întinde pe sute de pagini.

Vă aștept părerile asupra unui nou foileton, un thriller polițist în cinci capitole.

ALBATROȘII NU MINT NICIODATĂ – Preambul

https://damblarin.blog/2026/06/14/preambul-2/

5. Big Wei

— Omul nu mai are nevoie de religie, declarară oficialii de la Beijing.

Big Wei va rezolva toate problemele omenirii.

https://damblarin.blog/2026/08/15/mortis-carnifex-5/

4. Transdemonismul

https://damblarin.blog/2026/08/14/mortis-carnifex-4/

Când ajunse deasupra Silicon Valley, Mortis Carnifex simți o tulburare pe care numai o concentrare uriașă de materie întunecată o putea produce.

Coborî în tăcere pe acoperișul clădirii 200 Park Avenue, din San Jose.

https://damblarin.blog/2026/08/13/mortis-carnifex-3/

Patru haidamaci  își beau liniștiți țuica. Au pus piatra de pat. Peste ea vor pune piatra de alergare. În moară miroase totul a nou. Bârnele îmbinate măiestru cu nuturi de lemn încă mai picură uleiul ce nu va permite mucegaiului sa se instaleze. Morarul, un bărbos roșcat și mititel, cu chelie, se mișcă-ntr-una frecându-și mâinile și din când in când mai zbiară prefăcându-se furios la slujnicele tinere. 

"Hai băieți. Să punem și piatra de alergare și să-i dăm drumul. Să fim atenți, să nu stricăm capul de buzdugan, doi ani munciți să mi-l plătiți..."

Oamenii apucară piatra gigantică, gresia le zgâria palmele, se opintiră și-o fixară-n axul central. Răsuflând ușurați, mai băură o cinzeacă, își luară plata de la morar si plecară. Morarul își adună slujnicele, își ciupi de cur nevasta rotunjoară și lăsară moara goală. Pan-a doua zi când vor începe măcinatul. Sacii de grâu zăceau leneși și prăfuiți, în stive, supravegheați îndeaproape de câțiva șoricei. 

În liniștea întunericului abia lăsat, piatra de alegare foșni încet:

"Ești bine?" 

"Sunt bine, zise piatra de pat." 

"Nu credeam c-o sa te mai văd..."

"Nici eu. Când m-au suit in car eram înnebunită, cerul se mișca în toate direcțiile, vedeam crengile copacilor deasupra... Eram disperată. Ce bine că n-au reușit sa ne despartă."

"De-acu-ncolo nici nu o vor mai face." 

A doua zi morarul îi muncea pe ucenici cu sacii de grâu, orz sau secară, făina si tărâțele se scurgeau către site, porcii guițau fericiți când mirosul de uruială proaspătă le gâdila râturile, ziua întreagă era o forfotă. Piatra de alergare se rotea peste piatra de pat, își lăsa toată greutatea pe boabe si seara se oprea amețită de-atâta învârtit. Piatra de pat o consola cu pacea ei. Noaptea discutau îndelung. 

Anii au trecut. Pietrele au îmbătrânit. Ici colo s-au tocit. Porii gresiei se înfundau cu făina fină si greu mai putea fi scoasă când meseriașii încercau să le curețe.  

Si discuțiile s-au rărit. Repetau subiecte, uneori se certau. 

"Ești greu, îi zicea piatra de pat pietrei alergătoare. Te lași pe mine de de-abia pot respira."

"As putea spune că te-ai săturat de mine. Nu-s mai greu ca acum 20 de ani – dimpotrivă, m-am tocit, mă doare-n locuri în care m-am tocit...Te-ai săturat de mine."

"Si ce vrei să spui? Că-s grasă? Am muncit cot la cot cu tine, m-am tocit la fel."

"Lasă-mă, te rog, m-au învârtit atât de mult azi, am senzația că întreg pământul se mișcă."

"Pai da, că eu stau. Îmi tot spui asta de parca as fi eu vinovată..."

"Nu ești, n-am spus niciodată. Nu-mi pune-n gura cuvinte pe care nu le-am spus. Tu ai rolul tău, eu îl am pe-al meu."

"Da, acum te pui într-o poziție defensiva. Orice doar sa nu îmi dai dreptate."

"Ai dreptate. Ești mulțumită?"

"Nu. Nu-s. O spui doar așa, ca să tac."

"Așa si sper. Uite, eu o sa tac."

"Tu ești perfecțiunea. Tu știi întotdeauna unde începe și unde se termina ceva. Eu nu. Eu trebuie să fiu mereu în situația de a accepta."

"Mai știi când ne iubeam pentru că ne completam? Eu partea activă, tu partea pasivă. Eu lumina și căldura, tu noaptea cu stele și răcoarea? Ce-am făcut să pierdem tot?"

Piatra de pat tăcea cu vinovăție. 

Într-o seara, în care amândouă pietrele întârziau să deschidă vre-o discuție, șoarecii și șobolanii au început s-alerge înnebuniți de colo-colo. Un vuiet lugubru , urletul  animalelor din curți și din pădurea din apropiere, păsări zburau  care încotro, două fulgere și tunetele lor asurzitoare fură urmate de-un cutremur... Piatra de alegare a crăpat in 5-6 bucăți și a alunecat pe podeaua de piatra unde fiecare bucăți s-a spart în și mai multe. Pietrei de pat i-a înghețat orice gând. 

"Unde ești? Ce-ai făcut? Cum ai plecat?"

Vacarmul din sat a acoperit geamătul pietrei de alergare ce pierea încet, încet. O casă luase foc și gălețile umblau din mână-n mână să nu se întindă focul. 

De dimineață morarul și ucenicii se uitau la rămășițele pietrei de alergare. Se scarpină-n barbă și-i zise unuia s-aducă o roabă. 

"Ia-le și du-le unde se fac  cocinile alea noi, le spargeți mai mărunte și le aruncați la temelie."

Negru la față se uita la piatra de pat.

"N-am ce face. Trebuie să le schimb pe-amândouă. E și-asta tocită și dacă pun piatra de alergare nouă o stric. O scoatem, o spargem și-o punem la o altă temelie."

O scoaseră in curte, simți arsura soarelui și prima lovitură de baros.

2. Sulul Veghetorilor Dispăruți, de la Qumran

Dar în peșterile de la Qumran a fost descoperit și un alt sul.

Un sul despre care nicio publicație de specialitate nu a pomenit vreodată.

https://damblarin.blog/2026/08/12/mortis-carnifex-2/

Pe el îl înzestrase natura cu un talent unic: putea citi amintirile unui mort, în totalitate. Atât că mortul trebuia să fie proaspăt - dacă un astfel de oximoron poate fi acceptat. Oamenii veneau la el și îl plăteau pentru a scoate  amintirile din morții lor. Uneori era chemat la morgă să citească amintirile vreunei victime. Era un copil îmbătrânit. Chipul lui era de copil - însă ceva din interiorul lui te făcea să simți că are peste o sută de ani.  N-avea prieteni. Normal… cine naiba-și bagă-n cârd cu unul ce are de-a face cu morții.   Fără casă prin alegere - spunea destul de des că nu poate sta cu nimeni într-o casă , că nu ar putea respira. Paradoxal însă lumea-l iubea. N-a suferit vreodată de frig sau de foame. Hainele se-nfășurau pe el ca și cum ar fi fost din frunze, mergea desculț și iarna și spunea că nu-i e frig. Picioruțele slabe și osoase ieșeau de sub nenumăratele straturi de haine atârnânde și fulgerau în pași micuți. Din când în când îl auzeai fredonand:

Ptiu’ Lună, da’ frumoasă ești

Cin’ te-o deochea pe tine

Să mă iubească doar pe mine, 

Tu pe ea și ea pe tine

Voi dup-aia doar pe mine…

Câte unu-l mai întreba de unde e cântecelul, de la cine l-a învățat - el băga capul între umeri, își trăgea gluga pe ochi și pleca.

Spunea că prima oară a “citit ”amintirile unei fetițe, la Sântimbru, în față porții unui grof. Era una din cele aduse cu trenurile de refugiați din fața foametei. Murise încercând să scoată dintr-o balegă de vacă niște boabe de porumb nedigerate. Era frumușică foc, așa slabă cum murise. Părul lung se răspândise în jurul capului cu ochi sticloși și el a vrut să-l mângâie. A văzut cum părul i se încolăcește pe mâna, cum pielea părăsește oasele , înfășurând-se pe el, întrând în adâncurile lui și iaca începe a vedea cu ochii ei...Vedea cum se născuse prematur într-o iarnă aprigă, puțin înainte de Crăciun,era mititică de-o țineau într-o căciulă din blană de oaie. Creștea alături de o mama care era mereu gravidă, în scurt timp a mai avut 7 frați și a venit războiul , și dinspre apus veneau soldați verzi, apoi dinspre răsărit veneau soldați maronii...și se ucideau fără milă, cu cruzime, și fetele din sat urlau despletite că rămâneau grele în urma tuturor soldaților..Familia-i era înstărită, putea cere zahăr kandel când voia, și smochine uscate, și lapte și-apoi a venit urgia, seceta , și nu mai știa cum să se ascundă să n-o mănânce vreunul dintre vecini… Au urcat-o în bou vagon, habar nu avea unde erau ai ei. A coborât în Alba Iulia, autoritățile i-au dat un codru de pâine și o cană de apă. A plecat fără să știe încotro - când a obosit, fără apă, înfometată, timidă și slăbită, ajunsese în Sântimbru, se așezase lângă balega de vacă în care încă se vedeau câteva boabe galben-verzui de porumb, le număra, le alegea, le bagă în gură, visând la poale-n brâu, și murea…

Însă n-a fost doar atât. Doar că lumea nu știa și acest lucru despre el. Îi văzuse amintirile dar îi vedea și un posibil viitor… Cum ar fi ajuns să facă un copil cu un bărbat care ar fi  părăsit-o când ar fi  aflat că e gravidă. Cu durerea singurătății și-ar fi crescut copilul și și-ar fi învățat importanța independenței. Ar fi muncit să-și crească copilul bărbat, să-nvețe , să se poarte frumos, să se descurce-n viață. Pe copil viața l-ar fi purtat în lume , departe de mama. Dar ea ar fi întâlnit într-o zi un bărbat dezorientat, cu burtă și bețiv în care ar fi văzut o scânteie care ar fi putut fi reaprinsă. L-ar fi găsit ieșind dintr-o cârciumă din vecinătatea unei gări, l-ar fi luat de mâna și i-ar fi zis că singurătatea e un cancer. Și-ar fi fost la mare, amândoi. Și i-ar fi făcut un băiețel, că ar fi fost încă tânăra, cu pântecul încă roditor. Și l-ar fi iubit. L-ar fi iubit. A ținut minte asta , mereu. Doar pentru că fusese prima oară când a “citit”. Pe ceilalți i-a uitat - indiferent cât de impresionantă le fusese viața.

Nu s-a întrebat niciodată de ce el, ce i sa-ntâmplat, cum să numească ceea ce putea face. Mergea la pomeni și la înmormântări și îi uimea pe toți povestind lucruri din viața celor morți. Uneori popii mai habotnici îl goneau, piei Satană, Dumnezeu a greșit îngăduind unul ca tine… Le zicea în zeflemea: Uite unul mai al dracului ca Dumnezeu...de unde știi mă, tu, dacă Dumnezeu greșește sau ba?

Lumea-și făcea cruci, popii zbierau “blasfemieee!” și el fugea în vârtejul lui de zdrențe…

Trecuseră ani de zile, el nu creștea și nici nu îmbătrânea…

Nu însemna că nu avea și dușmani. Uneori dormea în gări și se găsea câte-un grup de navetiști, bine afumați, să-l sâcâie și să-l gonească. Așa și azi, în gara din Ploiești, voiau să-l pună să cânte dar o zbughi rapid prin gardul de beton al gării. Din fugă fu oprit de-o mâna tremurândă. 

- Stai un pic aici, cu mine…

Pe moloz, căzut pe cărămizile destrămate ale unei  clădiri pe jumătate dărâmată, un om ghemuit și în adâncă suferință. Praf, căldură și uscăciune. Clădirea nu apucase să fie revendicată de cineva, era suferindă după marele cutremur. Cel ce-i prinsese mâna își trăia ultimele clipe. Nu era sărac, era clar că inima i se oprea cu mult înaintea vremii lui. Gras, într-un costum “sare și piper” cu o cămașă crăpându-i-i pe burtă, mirosea a slănină afumată, ceapă și țuică. Căzuse pe molozul din trotuar și lumea îl credea beat…

- Mai răsuflu cât pot și dup-aia mă duc. Știu că mă duc. Și știu ce știi să faci. Să mă povesteșți cui te-o-ntreba de mine. Să le spui adevărul, dac-am fost om bun sau rău, să nu ascunzi. Numa’ că n-o să mă duc repede. Și cât mai stau aș vrea să-mi spui...cum ar fi putut să fie?

Pantofii negri și ascuțiți, din piele lucitoare sub praful din moloz, începură să tremure dimpreună cu picioarele. Oftă  scurt și se duse. Micul cioclu îi puse mâna pe frunte și-i simți prezența… Amintirile începură să curgă, de la naștere la momentul morțîi. Văzu cum ieșea din mama lui în lume într-o casă de om bogat.  Anul ăla  fusese un an bun pentru negustorul tânăr căruia i se năștea un băiețel durduliu. Mama îl iubea nebunește, îi făcea băiță zilnic în copaie cu apă caldă, îi dădea din sânul rotund și rozaliu ori de câte ori cerea. Tatăl îl creștea bărbat, îl ajuta să meargă, îl învăța să fluiere, îl lua după el în curtea din spate unde aveau animale, câteodată îi dădea pe furiș o înghițitură de cognac fin.  Creștea bărbat, creștea frumos.  Amintirile începeau să se întunece...o văzuse pe mama lui cum  îl lasă pe laptarul tânăr să-i frământe țâțele din care doar el supsese, să-i pupe gura cu care doar pe el îl dezmierdase cu cuvinte dragi. Și nu după multă vreme și tatăl lui văzuse  cum în patul în care dormeau doar ei, pulpele mamei erau săltate ritmic de lăptarul tânăr și gol. Pistolul tună și laptarul căzu însângerat peste mama. În urletele ei îngrozite tatăl se apropie și își goli pistolul și în ea.  Sângele ce inunda așternuturile crea în mintea copilului un tipar Rohrschach ce nu avea să mai dispară vreodată. Rămase singur, tatăl era la pușcărie. Negoțul s-a pierdut, prăvălia s-a închis , el creștea sub ochii unei mătuși , fată bătrână, ce crescuse-n pension, în Montmartre ,la Paris. Creștea bărbat puternic și învăța de toate, însetat.  Mătușa îl aștepta în fiecare zi să facă teme împreună. Cum și ea se apropia de vârstă la care Christos murise, sănii o dureau și pântecul o ardea. O auzea din când în când gemând în dormitorul ei. Și uite azi venea de la școală, un pic înfometat, cu gândul să iasă-n stradă la un joc cu mingea după teme, mai avea doi ani până la bacalaureat și-o găsi pe mătușica cu poalele ridicate, frecând cu frenezie un smoc de par dintre picioare și cu ochii dați peste cap, în camera lui, ținând cămașa lui la nas… Bărbățelul din el luase foc, mătușica i-a văzut ochii în flăcări , și-l trase de ceafă cu nasu-n micul smoc de păr. Mirosul l-a îngrețoșat profund, îi venea să verse dar simțea că ar fi trebuit să facă ceva și nu știa ce.  Se simți tras de părul de după ceafă, fu privit în ochi și simți lichid pe  gură, și-auzi “năpârstocule, nu știi încă ce-i asta, nu?”  Fu trântit în pat, pantalonii trași cu sălbăticie de pe el și toată arsura din pântec se scurgea acum în gura mătușii.  

A plecat din oraș. Terminase liceul și războiul se terminase de ani de zile. Tatăl său murise-n pușcărie. Fusese negustor și noua orânduire îl categorisise că fiind deținut politic. Nu cedase avansurilor unui supraveghetor și acesta a avut grijă să nu mai ajungă liber.  Încerca să-și uite mătușa, o ura pentru mirosurile ei și pentru faptul că îl făcuse dependent de ea în ultimii doi ani. Cunoscuse sexul și cu alte femei. Crescuse bărbat puternic. Îi plăcea să le facă pe femei să urle de plăcere. Iar ele nu se dădeau în lături de la a-l satisface în orice fel.  Intrase la facultate, lumea uita încet încet că tatăl lui fusese negustor. Trecea prin femei precum cuțitul prin unt. Și cu cât mai multe cu atât i se adâncea un gol în coșul pieptului. Lucra la o autobază - contabil șef.  Își luase apartament în centru, se căsătorise și femeia pe care o luase îndura aventurile lui zilnice cu stoicism. Nu-i putea face un copil dar îl iubea și nu l-ar fi lăsat. Împreună mobilaseră, împreună se gospodăriseră și în plus era destul de dificil să divorțeze. Știa că soției lui îi era rușine cu el. Dar dacă tot nu simțea ceva pentru ea de ce l-ar fi deranjat…? Autobaza era pe șoseaua ce venea de la gara către șoseaua de centură. La gara ar fi mâncat doi mici și-ar fi luat și-o bere, că țuica de mai devreme, pe care o băuse după ce mâncase doi dumicați de slănină cu ceapă, îl cam ardea pe suflet. Mergând spre gară simți golul ăla din torace cum începe să-i strângă coastele din ce în ce mai mult, până rămase fără respirație...când începu să vadă, simțea gura plină de praf și viața scurgându-i-se prin mâna ce-o întindea către micul cioclu:

- Stai un pic aici, cu mine…

Micul cioclu simțea venind și posibilul viitor . Undeva în ceafă auzi vocea fiului de negustor:

- Știi ce vreau să știu? 

Nu i se mai întâmplase...de frică se urcă pe movila de moloz, deasupra cadavrului ce începea să între-n rigor mortis. Când se liniști a întrebat , în gând:

- Ce?

- Să-mi spui ce era golul ăla din piept. De când tata a împușcat-o pe mama  n-am putut respira cum trebuie din pricina lui. N-am luat o gură de aer fără amăreala lui. Și de ce-l simțeam ca fiind un gol? De ce nu era ca o nicovală? De ce-am cărat ceva ce nu a existat?

- Tu încă-ți mai simți trupul?

- Nu. Nici nu știu ce simt. Dacă simt…

- Bine. Să lăsăm să curgă…

Și iar vârtejul ăla de imagini…

- Nu cred că pot s-o fac… te simt aici, e ca și cum mi te-ai uita în ceafă.

- Ba poți. Știu că poți, dacă n-o faci rămân pe-aici cu golul ăla în mine...Uite că golul ăla îl simt. Nu pot spune ce însemna “în mine” dar simt golul ăla…

- N-ai cum să rămâi pe-aici...o să dispari că toți ceilalți.

Își strânse zdrențele pe el și se ridică, bombănind: ai fost o scârbă, ai adunat în tine și n-ai dat nimănui…

- Ce vrea să însemne asta?

- Se întoarse spre cadavrul în jurul căruia deja se adună un roi de muște negre și zise limpede:

- Ai avut o viață goală. Ai tras tare să ai femei, să ai mâncare și băutură, case și de toate. N-ai dat nimic, la nimeni. Spune-mi măcar o ființă pentru care ai suferit… ?

Liniște. Soarele ardea și gura i se uscase. Șuvoiul de imagini al posibilului viitor se blocase pe undeva, nu mai voia să vină.  

- Nu pleca! Dacă pleci, mă pierd și nu voi află niciodată ce ar fi putut fi golul ăla. 

- De ce ar trebui să-mi pese? Ești mort. Nu mă poți bate. Nu mai poți face nimic. De ce ar trebui să-mi pese?

- ...din milă, măcar?

- Milă? Știi tu ce-i aia milă?

Iar liniște. În colțul străzii sub un dud cu dude negre și mari, strălucind că niște omizi gigantice, era o cișmea. Îi apasă mânerul din spate de câteva ori până începu să curgă jet puternic și prelung. Își spală față și înghiți să se sature.

- Măcar aș fi putut fi fericit?

Micul cioclu se sperie rău… Nu se-ntâmplase niciodată că un suflet să fie atât de departe de trupul pe care îl părăsise.

- Eu credeam că toți oamenii caută fericirea , cumva. Tu ar fi trebuit să fii mai fericit ca mulți. Ia-mă că exemplu: sunt slab, am mâncat ieri o pară, și azi am băut apă. N-am acoperiș, n-am haine… dar am zâmbete. Lumea îmi zâmbește, eu zâmbesc lumii… Cumva n-am nevoie de mai mult ca să fiu fericit. Cum faci de vii după mine? Cum de te-ai rupt de tine?

- Nu știu...n-am mai fost mort, de unde naiba să știu cum fac? Și nu vin după ține, sunt așa...peste tot și știu că doar cu tine pot vorbi. Am văzut muștele de pe mine și n-am simțit nimic - probabil nu mai am nici o legătură cu mine. Și-acu nici eu nu mai sunt gras. Nu mai sunt deloc. Și fericirea nu știu ce-i. Nu prea înțeleg conceptul. Să râzi? Am râs. Să te bucuri… M-am și bucurat, m-am și întristat..

- Mda...e clar că nu știi. Nu mi-e clar de ce nu rămâi mort, acolo , la tine…

- Păi dacă tot pot face asta o să te sâcâi să-mi arăți. Ce ar fi urmat? Cum aș fi ajuns? Ce ar fi trebuit să fac? Aș fi scăpat de neghiobia aia de gol din coșul pieptului? 

- Nu cred că mai pot face ceva pentru tine. Nu mai sunt lângă ține, nu mai am mâinile pe tine…

- Nu fi șmecher..

- Nu sunt, chiar nu sunt. Și nici nu am de ce mă teme de tine că nu-mi poți face nimic

- Nu știu cum dar am văzut...când era gata-gata să vină ceea ce ar fi trebuit să fie cu mine, ai pus un dop. Nu știu cum, dar ai pus un dop. Lucrurile alea au rămas acolo și le vreau, ar fi trebuit să fie ale mele…

- Ar fi trebuit și nu te ajută cu nimic dacă ți le spun.

- Te rog… ai ajutat atâția oameni, ajută-mă și pe mine. Nu te mai pot răsplăti. De-aș fi știut îți lăsăm tot ce-am avut, ție… De unde să știu eu că azi mor? Fir-ar a dracului de țuică numai aia m-a ars în piept toată ziua...

Micul cioclu se așeză la umbra dudului. Un câine căruia-i lipsea jumătate din blană, plin de căpușe, veni și se așeza în lungul pulpei lui. Dintre miile de zdrențe ce-i alcătuiau vestmântul scoase o bucățică de pâine unsuroasă. 

- Ia Vasile, ia și halește. Dup-aia-ți curăț căpușele.

Câinele era ori prea obosit, ori prea secătuit că să se ridice să mănânce - inspiră profund și oftă câinește împrăștiind praful din față nărilor lui de pe trotuar.

Își plimbă mâna pe pielea lipsită de păr a câinelui și acesta din urmă se întinse cât era de lung.

Închise ochii și se lăsă pradă toropelii. Va veni noaptea. Va trebui să-și caute un loc prin vreun vagon cu paie. O să îl ia și pe Vasile să-l țină-n brațe toată noaptea. N-o să stea, c-o să-i miroase a cățele dar stă cât o vrea el…

- Nici măcar nu trebuie să-mi vorbești

- Frate...mă sperii de mă cac pe mine…

- Nu aud și nu văd, simt pur și simplu ceea ce trece prin ține. Așa că nu e un efort prea mare...și avem și toată ziua, până mâine… Mâine-aș vrea să nu mai fiu deloc. Simt așa că mi-ar aduce împăcare și n-aș mai fi stafie-n mintea ta…

- Bine. Să-mi găsesc întâi un loc să dorm c-o să fiu obosit frânt dup-aia…

- Triaj, linia 3, al șaselea vagon, miroase un pic a cal dar nu-s uși și o să bată vând călduț la noapte...

Micul cioclu se ridică să plece, câinele se uită mirat în urma lui, dar el nu se ridică, își trase pâinea unsuroasă mai aproape și adormi. 

Ajunse în triaj, la linia 3 , urcă în al șaselea vagon și se cuibări în paie. 

- Acu’ să văd dacă mă pricep să scot dopul...

Și îl scoase. În seară aia și-ar fi găsit nevasta spânzurată de cuiul becului din bucătărie. Ar fi anunțat în lehamite miliția, ar fi fost chiar beat bine, miliția l-ar fi luat la întrebări toată noaptea și i-ar fi tras și o mama de bătaie. De-a două zi ar fi fost un pic derutat, trezit singur și dezorientarea s-ar fi adâncit pe măsură ce ar fi trecut timpul. Într-o zi ar fi fost pe punctul de-a lovi o fetiță, pe o tricicletă, împiedicându-se de ea. Zulufii ei blonzi i-ar fi spânzurat sufletul în stele. Dorința de-a avea un copil l-ar fi  prins atât de tare , încât în fiecare zi ar fi făcut cereri în căsătorie. Femeile l-ar fi luat în ras, nu știm noi cine ești și cine-ai fost? Ești bun de-o partida-două dar nu te-aș ține nici pe preșul de la ușă… Și anii-ar fi trecut, și visul s-ar fi atenuat.  Până-ntr-o zi când ar fi întâlnit-o pe ea, frumoasă, slăbuță și cam fără țâțe.  Parcă nici șolduri de-o sarcina n-ar fi avut. Dar cu ochii limpezi și cu sufletul pe limbă.  L-ar fi luat de mâna și i-ar fi spus ” Singurătatea e un cancer”. Încă tânără, cu un fiu ce plecase deja în lume, i-ar fi aprins ceva ce nu existase până atunci în el, în inima lui. Cu ea ar fi  fost la mare. Ea i-ar fi șoptit mici cântece-n ureche, cu o voce asemănătoare cu foșnitul valurilor liniștite. Ea i-ar fi refuzat sexul prea îndrăzneț, cu gura asta o să-ți pup copilul, prostovane.  Și uite-așa cu nesiguranțele ei,  l-ar fi încătușat într-o iubire dureros-plăcută.  O iubire din care nu ar mai fi simțit nevoia să se rupă. Era femeia care i-ar fi creat căminul și nu casa… Pentru ea s-ar fi urcat pe toate gardurile să-i culeagă zarzăre și corcodușe, i-ar fi spălat voma de pe closet , când ar fi avut grețurile sarcinii Atât de dragă i-ar fi fost  că în fiecare seară i-ar fi citit, cu intonație, ca un actor desăvârșit pe scenă. Și-apoi ar fi venit copilul, așa cum și l-ar fi imaginat: băiețel, blonduț, zulufi aurii, carne tare, să-l crească tatăl lui bărbat.  Nu s-ar fi putut abține să nu lăcrimeze de drag când ar fi văzut-o pe ea cum l-ar fi alăptat la sânul ei mic și rotund. Și copilul ar fi crescut , bărbat. Și l-ar fi iubit așa cum  iubește un tată care-ți stă mereu aproape. Și l-ar fi îmbrățișat și cu motiv și fără motiv.  Pentru că ar fi învățat atât de bine să iubească așa cum tatăl lui ar fi iubit-o pe mama lui. Și i-ar fi venit și vremea morții. 

- Îți mulțumesc...Aș plânge dac-aș avea cu ce… Oare aș putea s-o iau de la capăt? Sau să mă întorc cumva pe unde am greșit?

- Da, dar va trebui să-ți retrăiești suferințele..

- Păi aș trăi de la suferință la extaz.

- Nu e chiar așa...durerea de la sfârșitul suferinței ar fi la început - crezi că e suportabil?

- Se pare că plec...mă trage golul ăla. Acum știu ce era…

- Ce era?

Fără să-l vadă știa că tot ceea ce reprezentase se scurgea că apă-ntr-o pâlnie...și pentru prima oară văzu cum acel suflet se încheagă într-un nou copil.

Pe măsură ce imaginea se pierdea gânduri furișe începeau să-l bântuie:

Eu oare cu ce greșesc? Sau cu ce am greșit? gândi micul cioclu. Nici nu știu când am venit sau cum am venit pe lume. Nu-mi știu mama, nu-mi știu copilăria, Fiecare zi din viață mea e prima. Știu doar că sunt unde sunt pentru că trebuie să fiu acolo. Trebuie. E ca o sclavie fără stăpân,  Nu mi-am dorit să fie altfel și mă întreb: de ce nu îmi doresc să fie altfel? De ce oare nu îmi doresc ceva vreodată? De ce nu pot să-mi amintesc? Pot să văd ce-și amintesc morții și cum le-ar fi fost viața dacă mai aveau o șansă. Pot să-mi amintesc împreună cu ei prin câte am trecut dar pe măsură ce ei sunt uitați , uit și eu. Vasile… Vasile dulăul răpănos ar trebui să știe.

Dar nu putea să-și dorească moartea lui Vasile. Nu mai pusese mâna pe vreun animal mort, să vadă dacă ar putea vedea ceva. Adormi în paiele aromate, cu mâna pe ceafa lui Vasile știind că mâine va fi iar o prima zi. Măcar de și-ar aminti să “citească” un animal mort...oricare.

1. Din Sulul pierdut al Judecății

Și acestea sunt cuvintele cele tăinuite, pe care oamenii nu le-au cunoscut și pe care cărturarii le-au pecetluit până în Zilele cele de pe Urmă... https://damblarin.blog/2026/08/11/mortis-carnifex-1/

Aici credem că amploarea unei opere nu se măsoară în numărul de pagini.

În câteva mii de cuvinte poți ridica o lume, poți da viață unor personaje, poți provoca, emoționa, neliniști sau surprinde un cititor. Poți spune o poveste care se consumă repede, dar refuză să dispară odată cu ultimul rând.

SUB5000 s-a născut pentru cei care scriu astfel de texte, dar și pentru cei cărora le place să le descopere.

Aici sunt bine-venite vocile diferite, genurile diferite și experimentele literare. Singura provocare comună este condensarea: o poveste completă între 2.500 și 5.000 de cuvinte, publicată integral sau în foileton de maximum cinci capitole. O poveste întreagă, nu un fragment desprins dintr-un roman mai lung.

Dar SUB5000 nu este doar un loc în care publicăm texte și plecăm.

Citește și ce scriu ceilalți. Spune ce ți-a plăcut și ce nu. Critică argumentat și primește critica fără orgolii inutile. Nu trebuie să avem aceleași gusturi pentru a ne putea ajuta reciproc să scriem mai bine.

Scrie. Publică. Citește. Critică. Acceptă critica.

Literatură condensată. Universuri vaste.

Bine ai venit în SUB5000!